Virgil Rus: Jocul – mijloc recreativ sau manipularea Pokemonilor?

Componentă importantă în dezvoltarea ființelor, nu doar cele umane, jocul este principal mod prin care se dezvoltă anumite abilități necesare supraviețuirii în cazul animalelor, iar în cazul oamenilor o modalitate de petrecere a timpului liber, o „suspendare temporară a vieții obișnuite” necesară de altfel pentru deconectare, pentru funcția de recreere, pentru încărcarea bateriilor în vederea unei funcționări echilibrate, optime.

Animăluțele, prin joacă, învață să vâneze, li se dezvoltă instinctul de luptă care mai târziu le poziționează de altfel și într-un anumit rang în haita din care fac parte.
Omul nu mai e necesar să vâneze, nu ar mai trebui să-și dezvolte instinctul de luptă, sau cel puțin așa ar fi normal la nivelul evoluției la care a ajuns.  Omul nu mai trebuie să-și revendice rangul dacă nu trăiește în… haită sau dacă nu vorbim de jocul sportiv. E adevărat că omului îi place să aparțină unui grup, unei echipe, dar acest aspect nu trebuie să fie virtual când poate fi, atât de real.

Din cele mai vechi timpuri însă jocul a fost folosit, de unii conducători, și ca mijloc de manipulare a popoarelor pentru a sustrage atenția acestora de la aspectele reale și importante cu care se confruntau oamenii. Vorbeam de nivel de evoluție însă după mii de ani, jocul pare încă a face parte cu succes din această strategie de manevrare.
Nu e cazul să ne întrebăm de ce lăsăm să ni se sustragă atenția pentru că de cele mai multe ori nici nu conștientizăm acest lucru sau îți dorești acest lucru în aceste vremuri la câte se întâmplă în lume (terorism, înarmarea marilor puteri, reorganizarea mondială, șamd.) Dar poziția struțului cu capul în nisip nu e cea mai bună opțiune. Mă uimesc acele popoare spre care ne uitam cu admirație și respect și care acum par atât de dezechilibrate. Au fost probabil mult prea manevrate de cei care îi conduc și care mai greșesc și ei din când în când și nu oricum, ci cu consecințe grave la nivel mondial.

Ce e interesant sau trist e că noi nu suntem departe. De curând am început și noi alergăm să prindem monștrii virtuali le zic eu pokidoooni, o nouă îndeletnicire mondială, și a noastră, pentru că e musai să fim și noi în trend. Dar de ce să avem modele bune sau foarte bune, reale și nu virtuale când putem să ne luăm după cei care aleargă după cai verzi pe pereți? Avem modele care chiar aleargă spre culmi sau motive care le bucură viața aducând beneficii în mod real dar e mai simplu în virtual. E mai trendy. De când cu rețelele virtuale am început să socializăm virtual, pentru că real e prea frumos, și pentru ca atunci când dăm față în față cu o persoană să nu putem scoate două vorbe. Am început să udăm plante virtuale pentru că ne e greu să avem propriile plante ornamentale, să avem grijă de pădurile noastre, sunt prea frumoase și prea ne-ar înfrumuseța viața, reală.

Am început să avem reclame pe tv care ne invită să jucăm „tancuri” în pauza de lucru în loc să ne informeze despre principalele mijloace recreative care chiar au efecte benefice asupra bunei noastre funcționări fizice și psihice, nu să ne obosească psihic și mai tare. Ce rol au toți acești monștrii virtuali? Ce rol au plantele virtuale? Ce rol au tancurile? De ce devin oamenii căutători de pokidoooni? Ce rol au de fapt aceste jocuri pentru umanitate?

Unii se vor grăbi să dea replică cu beneficiile. Eu știu că sunt avantaje și dezavantaje iar primele trebuie să primeze. Răspunsul însă nu îl vom afla decât atunci când își vor face simțită prezența efectele , care apar de obicei peste câțiva ani iar atunci să nu avem de reparat. Nu noi, ci generațiile următoare.

Există jocuri care te învață și te determină să gândești. Dar de ce să fie promovate acestea pentru că a gândi înseamnă a fi manipulat mai greu sau chiar deloc. Există jocuri în care corpul se mișcă și devine suplu, sănătos fizic și optim funcțional. Nici acestea nu sunt bune din moment ce nu sunt promovate pentru că a fi viguros înseamnă a fi puternic și asta poate deranja. Pe cine și de ce, se întreabă unii? Să nu ne mai punem întrebări de acest gen, zic. Păstrându-mi însă doza de optimism cred că aceste jocuri-rătăciri ale omului sunt de scurtă durată altfel declinul poate avea o direcție cu consecințe nefaste, dezastruoase, poate chiar iremediabile. „Oricare ar fi jocurile în care intrăm suntem datori să nu ne jucăm cu noi înșine!” spunea R.W. Emerson. Puțină atenție la ofertele jocurilor care sunt „pasate” subliminal, ne pot încadra ca membri în echipa virtuală a pokidooonilor sau ca și coechipieri în lumea reală unde lucrurile se întâmplă, „acum, aici” și unde pentru a exista, avem datoria să fim.

Prof. Virgil R. Rus, dr. Ştiinţa Educaţiei Fizice şi Sportului