„Raiul” lui Maxim Dumitraş: Niciodată nu voi părăsi Sîngeorzul. E sursa mea de inspiraţie

Arta este poarta prin care staţiunea Sîngeorz-Băi poate intra ca să se salveze. Cel puţin asta crede artistul plastic Maxim Dumitraş care a realizat un muzeu de autor în staţiune şi primul de land art din România, aflat în extensia celui dintâi. „Niciodată nu voi părăsi zona. Poate mă duc mai sus, în Rai (în satul artistic din Dosul Gârciului -n.r.), dar eu nu pot să trăiesc în America. Acolo e alt limbaj plastic. Problema este că oriunde se pot întâmpla lucruri minunate. Nu există centru şi marginea. Asta e sursa mea de inspiraţie şi asta pot să fac eu pentru comunitatea în care trăiesc”, a spus artistul.

În mijlocul oraşului Sîngeorz-Băi, o clădire vopsită în albastru atrage atenţia trecătorului. E albastrul cu care sunt zugrăvite casele din Transilvania, culoarea preferată a artistului Maxim Dumitraş.

„Muzeul de Artă Comparată are circa 2000 de obiecte, lucrări de pictură, sculptură, grafică şi de artă populară. Toate sunt făcute de artişti contemporani care au lucrat la Sîngeorz-Băi. În perioada în care au fost realizate lucrările s-a făcut şi clădirea muzeului, făcută cu forţe proprii şi cu echipe de la primărie. În 15 ani, am adunat obiecte şi am făcut şi clădirea. Când am terminat clădirea, am avut şi obiectele, iar în 2007 s-a inaugurat muzeul. Au trecut 10 ani şi lucrurile se mişcă. Facem întâlniri Formă şi Dialog, lansăm câte o carte, facem expoziţii permanente şi încercăm să ne mişcăm şi să fie un muzeu viu. Aici, de exemplu, în fiecare lună, se schimbă ceva, o expoziţie, se intervine într-o altă parte a muzeului. Invit un scriitor, un fotograf, are o expoziţie de textile. Acum avem expoziţia Suveica – port şi transport. Toate expoziţiile sunt cu artişti care au ceva în comun cu Muzeul de Artă Comparată. Eu cunosc structura artistului pe care îl invit şi ştiu că totul pleacă dintr-un artefacte popular. El are libertate să creeze, iar eu recreez cu arta populară din zona Sîngeorzului o instalaţie. Artistul e ca şi un obiect din muzeu. Ce e important este că intră omul şi îşi face muzeul fiecare în funcţie de problemele lui, de cultura lui. Dacă vine un om simplu, găseşte o spirală de clopote, furca de tors, dacă vine cineva care vrea mai mult, poate începe să facă relaţii până la cel mai subtil nivel de metafizică între obiectul de artă contemporan şi cel vechi. Aceasta e identitatea muzeului, de aceea e unicat în România. Este şi un muzeu de autor. Eu dirijez orchestra aceasta, felul în care pun lucrările, artiştii, comunitatea, totul are legătură. E o lucrare din care îmi voi da doctoratul, chiar din Muzeul de Artă Comparată. Am toată sursa de inspiraţie pe dealurile din zona Sîngeorzului. Niciodată nu voi părăsi zona. Poate mă duc mai sus, în Rai (Dosul Gârciului -n.r.), dar eu nu pot să trăiesc în America. Acolo e alt limbaj plastic. Problema este că oriunde se poat întâmpla lucruri minunate. Nu există centru şi marginea. Asta e sursa mea de inspiraţie şi asta pot să fac eu pentru comunitatea în care trăiesc”, mărturiseşte artistul.

La patru kilometri de staţiune, pe un pământ primit de la tatăl său, Maxim Dumitraş a amenajat şi un sat artistic, primul din România.

„Eu am copilărit aici. M-am întors după 20 de ani cu tata, iar păduricea de mesteceni era de o jumătate de metru. Niciodată nu au crescut mesteceni în zona aceasta. Am văzut păduricea şi i-am cerut tatei terenul să fac un sat artistic. S-a bucurat că mă întorc înapoi, mi-a dat terenul şi mi-a zis să fac ce vreau cu el. Atunci le-am dăruit artiştilor pământul cu condiţia să îşi facă o casă de creaţie, nu cabane pentru chefuri. Şi-au construit căsuţa. Încercăm să punem pe harta ţării un sat artistic, un muzeu de land art şi să începem să construim artă, să trăim în contact direct cu natura, cu ciupercile, cu ceaiurile, cu tot ce e mai frumos pe pământ, o terapie. Satul e conceput şi pentru ca omul care vine în staţiune să îşi bea apa minerală să facă un circuit până la muzeul din deal , la satul artistic, să stea de vorbă cu artiştii, să se facă obiecte din ceramică pe care omul să şi le construiască, iar după 15 zile când pleacă acasă, obiectul să fie ars şi să-l poată lua cu el. Încerc să fac aici un muzeu cu filmele şi fotografiile cu tot ce s-a făcut în aceşti ani. Aici sunt lucruri care dispar, crengi de copac, fân, lucrăm numai cu materiale din natură. Aici e frumos tot timpul. Acum, toamna e o bijuterie. E frumos şi când plouă”, a adăugat el.

În jurul casei de creaţie sunt mulţi copaci „dirijaţi” să crească în aşa fel încât să devină opere de artă.

„Îmi plantez copacul, iar în timp ce creşte, îmi dirijez lucrarea. Iau creanga, o răsucesc şi fac un obiect care trăieşte pe picioarele lui 30-40 de ani, după care iau un detaliu şi îl duc în interior şi-i dau o altă viaţă după moartea lui. Aici, de exemplu, e o sculptură care se numeşte trecere. E un personaj care trece printr-o cruce orizontală-verticală, trece, dar nu moare, se duce spre cer. Când se maturizează copacul îşi va lua această cruce şi o va duce în spate. Este o idee sculpturală.  În pădurea aceasta, eu am o sută de lucrări. Eram copil când căutam crengi prin pădure, îmi imaginam că e o gimnastă, că e altceva. A trecut timpul, mă reîntorc la copilărie şi îmi cresc singur sculpturile”, a mărturisit artistul.

Satul artistic din Dosul Gârciului, „Raiul”, are cinci case: „Nu trebuie mai multe fiindcă ne trebuie spaţiu pentru expunere. Ideea mea e să vină oamenii, să cumpere lucrări şi să-l populeze şi noi să fim matca, iar în jurul ei să se dezvolte satul, să vină la noi ca la o expoziţie, la un eveniment. Acum avem 15 lucrări solide, din metal, din lemn, ruginite unele. Conceptul de rugină face parte din concepţia mea. Eu intenţionat le las să ruginească. Le dau cu un albastru cum erau casele din Transilvania, după care rugina să vină şi să mănânce albastrul. Toată sculptura egipeană a fost colorată. Acum sunt mici urme de albastru. Natura lucrează odată cu mine. E un concept aici. Am o lucrare la Bistriţa care creează multă suspiciune că de ce e ruginită. Intenţionat am făcut-o. E o pasăre cu colţul ruginit, care a circulat prin cer şi s-a întors pe pământ. Despre asta e vorba. Credeţi că nu am avut vopsea?”

Pentru ca oricine vine în staţiunea Sîngeorz-Băi să ştie ce îl aşteaptă, Maxim Dumitraş a ales să amplaseze la intrare simbolul Veriga, un laitmotiv al vieţii sale de artist.

„E Muzeul de Artă Comparată, era Veriga ca un semn că se întâmplă ceva în zona aceasta de artă modernă, iar extensia este primul muzeu de land art din România, primul sat artistic. Am rezolvat problema drumului, a curentului. Aceasta din urmă era esenţială. Dacă nu ai curent, nu te poţi manifesta artistic. Sunt lucruri esenţiale, doar că aici edilii trebuia să se ocupe de staţiune ca să avem reperul: drumul, staţiunea, apa minerală, muzeul. Noi avem unh spaţiu extraordinar. Doar prin cultură îl putem pune în valoare, iar cultură trebuie aşa: la oameni, la profesori, la edili. La toţi le lipseşte cultura, de-aia merg lucrurile aiurea. Eu despre Verigă discut în piatră de 30 de ani. Am pus acest semn pentru că există aici un muzeu de artă modernă. Nu am pus o virgulă ca să-şi pună întrebări, rugina făcea parte din concept, nu este o pecingine. Nu era niciun pericol. Era făcută de un inginer, cu structură. În interiorul ei era o structură din metal. A rezistat la toate furtunile. Era şi la 5 metri de drum”, a adăugat artistul care şi-ar fi dorit ca lucrarea lui să nu ajungă la fier vechi, ci să îmbrăţişeze cerul în Dosul Gârciului dacă nu a  mai fost dorită la intrarea în oraş.