Regizorul, acest mic demiurg din spatele fiecărui spectacol de artă dramatică, este, de fapt, conducătorul întregului proces de creaţie, cel de care depinde succesul sau nereuşita. Radu Afrim, unul dintre cei mai de succes regizori români, originar din Beclean, a relatat la Festivalul „Poezia e la Bistriţa” câteva lucruri interesante din culisele meseriei.
Puţină dictatură nu strică
„În această muncă, colectivă, care e facerea unui spectacol, puţină dictatură nu strică, dar o dictatură eficientă. Dacă eşti un regizor cu o linie estetică … Când scrii o carte, toate semnele din acea carte trebuie cumva să fie ale tale, să intre în lumea ta. Aşa e şi la teatru. Dacă un actor vine cu nişte reminiscenţe de la munca cu un alt regizor, cu nişte clişee mai vechi, mai noi…. Trebuie să fie cumva din aceeaşi zonă estetică. Mă refer la regizorii care au o zonă estetică fiindcă sunt mulţi care nu au. În Bucureşti se face teatru în care actorul dictează direcţia. Eu de-asta nu prea lucrez în Bucureşti fiindcă e prea mare indisciplina în multe teatre. Iese repede spectacolul, lumea aplaudă în picioare, se scrie la superlativ despre el, mai nou numai la superlativ se scrie despre orice, se pare că e o chestie generală”.
Despre treaba bine făcută
„Eu nu sufăr că nu se vede vocea regizorului. S-a tot spus că eu de-asta sufăr că se vede doar actorul, dar nu e aşa. Sufăr că nu e o treabă bine făcută, de autor, nu e o treabă în care mesajul tău, care devine al întregii echipe, nu e bine pus în valoare, nu e eficient. Am făcut Năpasta la Naţional, un text de Caragiale, un text nu foarte reuşit. Mi-am propus să nu schimb niciun cuvânt din Caragiale, dar am dus-o în alt context. Toată lumea era foarte modernă, în zilele noastre, într-un living minimalist, alb, lucios. Am reuşit să aduc toată echipa, de la actori foarte conformişti, într-o lume, o zonă estetică, care – îmi pare rău – era a mea, dar le plăcea, erau cu mine, au simţit. Actorii e bine să simtă nu să înţeleagă”
A asculta e cel mai important lucru
„Când regizorul nu are chimie cu un actor divorţul e rapid, e bine să nu o duci mulţi ani. Am pus în scenă De ce fierbe copilul în mămăligă în care Adriana Trandafir juca rolul principal, un rol foarte frumos. A şi luat premiul UNITER pentru acel rol. Ne-am certat cu o săptămână înainte de premieră urât de tot. Actorii au chestia asta: vin cu experienţă din viaţa lor personală şi spun că e mult mai importantă decât ce îi spui tu ca regizor. Ea spunea că e mama a doi copii şi aşa simte că trebuie să facă. La începutul meseriei, nu ai experienţa lucrului cu oamenii, în grup, nu ştii să asculţi. A asculta e cel mai important lucru, dar e un lucru pe care îl înveţi greu. Ea urla, eu urlam. A mers la microfon şi a spus că iese din distribuţie şi mai erau 5 zile până la premieră. Pur şi simplu, patru zile nu a mai venit la repetiţii. A venit doar cu o zi înainte. I s-a părut că nu este o chimie, deşi ar fi fost cândva. E un moment de criză în echipă la mijlocul repetiţiilor când toată echipa de actori se poziţionează împotriva regizorului.
Unui om de genul meu care nu cedează foarte uşor îi este foarte greu. Îmi spun în sinea mea să tac, să-i las, dar altă voce îmi spune: bagă-te în rahat până în gât dacă poţi! E foarte ciudat că ştii că ai semnat un contract şi ai un spectacol care ştii că va ieşi bine şi vine un moment de criză. Dacă ataci un actor, toţi ceilalţi sunt de partea lui. Nu e uşor, dar asta e meseria, de grup. Din prima zi până în ultima trebuie să convingi nişte oameni că eşti tare, eşti bun, ştii ce vrei, ceea ce nu e adevărat de multe ori. Te duci la repetiţii la ora 10 dimineaţa şi te întrebi cum să fii genial la ora aia? Şi apoi du-te la alţii şi arată-le că ştii. Mai greu e când te duci în străinătate. Am fost la München, unde e teatrul lor naţional, un teatru foarte puternic. În fiecare zi, timp de două luni când am lucrat acolo, dădeam Bacalaureatul în fiecare zi. Oamenii ăia voiau să vadă realmente cine sunt eu până la sfârşit, unul din Est care vine şi le vorbeşte şi le cere să fie cum vrea el. Acolo a funcţionat un pic mai dictatorial. Oamenii aceia s-au adaptat. Mai puţin o rusoaică. Eu ştiu să şi pedepsesc. I-am tot tăiat din rol până a rămas un pic. Între timp face filme, a ajuns mare. Acolo era greu. Sincer, de-aia nici nu mai vreau să merg. Trebuia să merg în Polonia de două ori anul ăsta şi am tot găsit motive. Mi-e teamă să-mi mai fie greu aşa, în continuare. Parcă nu vrei să faci meseria asta cu teamă. Mai bine mă provoc în România”.
Trebuie să ştii cât să scoţi de la un actor
„Cele mai creative repetiţii sunt cele de seară, când există ceva metafizic în spaţiu. E păcat când nu poţi fi creativ în meseria asta. Sunt zile în care eşti blocat şi ca actor, cred, şi ca regizor, deşi actorul trebuie să facă (meseria -n.r.). El la 10 trebuie să fie în stare să plângă, să râdă, dar regizorul nu e obligat. Sunt fantastici actorii că pot face lucrul ăsta, dar şi regizorul trebuie să ştie cât să ceară de la un actor. E unul din lucrurile pe care trebuie să le înveţi. La început eram îngrozitor de rău când vedeam că nu pot scoate de la un actor cât vreau eu. Cu timpul şi asta am înţeles: nu trebuie să încerci să scoţi de la un actor ce nu se poate ca totul să fie bine”.
Cât de des merge regizorul la teatru
„Pe actori îi cunosc, nu vreau să îi văd. Când te invită un actor să mergi să îl vezi, te duci, dar cel mai nasol e că, după aceea, trebuie să te exprimi. De aceea, multă lume preferă să nu se ducă la teatru. Eu merg şi nu pot sta până la capăt. Ştie lumea că cer loc ultimul scaun de pe rând, să pot ieşi când e întuneric pentru că nu îmi place. Am păţit-o. Un regizor super celebru român i-a scris directoarei teatrului un email: să ştiţi că Radu Afrim a ieşit de la spectacolul meu la minutul nu ştiu care. Cum e posibil aşa ceva? Vă jur! Şi am zis că, decât aşa, mai bine deloc. Să nu înţelegeţi că nu îmi place nimic, doar ale mele îmi plac. Nu!
Doar că e foarte greu pentru că, dacă cumva nu îţi place, eşti pus într-o situaţie oribilă. Există acele coctailuri după premiere – eu vă vorbesc despre premierele mele – în care ţi-e şi groază să ieşi, să te uiţi pentru că cei cărora nu le-a plăcut se întorc cu spatele, se fac că nu ştiu ce, cei cărora le-a plăcut moderat spun: o să fie mai bine, o să crească spectacolul în timp, nu te îngrijora! Şi aşa mă pun şi eu în postura celor care au premiere: vine Afrim să le zică ce? Cu actorii e uşor. Le spui: ai avut un rol bun într-un spectacol mai puţin bun, dar la regizori e greu de tot. Mai există tipul acesta de snobism în care te duci la spectacole despre care toată lumea a zis că sunt waw, sunt bune. Eu şi aici am păţit: toţi au zis că e waw, iar eu m-am plictisit de moarte. E foarte riscant! Eu de-asta nu mă apuc de făcut film pentru că îmi plac foarte mult filmele şi, când intri în interiorul acestei poveşti, s-ar putea să nu mai fie atât de magic pentru tine. Aşa e cu teatrul: îl fac şi nu mi se pare atât de magic decât atunci când e chiar un magician cel care l-a făcut. De obicei, mă duc la nişte spectacole străine pentru că acolo ştiu că e ceva magic. Totuşi, merg la Gianina Cărbunaru fiindcă ştiu că mereu are ceva de spus, la Silviu Purcărete fiindcă de la el am început să fac teatru. Deci mă duc, dar e foarte greu să te duci. În festivaluri te mai duci cu valul”.
Adaugă comentariu