ANALIZĂ Prea multe festivaluri duc la exces de improvizații

Ani la rândul, am fost de Pfingstfest la Livezile fiindcă veneau sașii din Germania și Austria, se întâlneau la biserica mare din sat cu rude și locanici, se rugau împreună. Era printre puține ocazii în care biserica era deschisă și îi puteam admira arhitectura. „De Pfingstfest la Livezile”era o sărbătoare elegantă, inspira civilizație. După ce a fost mutată la Bistrița a devenit o tropăială banală, ca multe altele care s-au tot făcut în ultimii ani, fără niciun element distinctiv. Poate că au haz toboșarii și steagurile breselor dacă le vezi odată în an, dar să le vezi în fiecare săptămână e deja prea mult (vă reamintesc faptul că au mai apărut încă o dată, la Centenarul Colegiului Național „Liviu Rebreanu”).

Ediția din acest an a Pfingstfest m-a determinat să mă întreb dacă nu cumva sunt în acest sfârșit de săptămână Zilele Bistriței, nu de alta, dar rețeta părea a fi exact pentru acest gen de manifestare: paradă, deschidere oficială, Heidenfeld, concerte, nume sonore pe afiș fără nicio legătură unele cu altele, o învălmășeală pe post de ghiveci din care nimeni nu înțelege nimic, atracția fiind micii și berea. Nu, nu sunt Zilele Bistriței, dar aflu dintr-un ziar că primarul însuși a spus că e „o repetiție” pentru Zilele Bistriței. Așa o fi, dar la ce ne trebuie?

Vineri am fost la paradă, dar nu m-am mai dus și în Heidenfeld. În schimb, am văzut prin alte ziare fotografii care arătau că bătea serios vântul prin vechiul obor de vite. Nu era mai nimeni în afară de ansamblurile aduse de voie, de nevoie, să îmbrace costume italienești, grecești sau orientale.
De la paradă mi-am dat seama că, în afară de ansamblurile din alte județe care puteau explica în orice secundă de ce poartă costumele respective, ai noștri habar nu aveau dacă sunt italieni sau spanioli și nici la ce folosesc diverse instrumente pe care le zornăiau dând din buric. Halal reprezentanți ai etniilor! Făcături, falsuri, lipsă de autenticitate, improvizații. M-am convins că așa stau lucrurile vorbind cu diverse persoane care participau la paradă. Nu am nevoie să mai bat drumul până la Viișoara să-i văd cum mai improvizează odată și pe scenă.

Ideea „externalizării” tropăielilor din centrul orașului în afara lui e bună, nu zice nimeni că nu, dar se va lovi de acum înainte de următoarea situație: fiind destul de departe și destul de pășunist locul de la Viișoara (nici măcar drumul de acces nu e asfaltat), va fi tot mai gol. În plus, mai este un amănunt de care ar trebui să țină cont organizatorii de festivaluri săptămânale: lumea nu mai are bani nici măcar pentru cea mai mare atracție a evenimentelor de acest tip, micii și berea. În caz că i se face poftă de ele, cumpără din magazin cu zece lei tava de 20 de mici, îi prăjește acasă pe aragaz și scapă ieftin.

Chiar dacă trebuie bifate activități și cheltuiți banii publici, părerea mea este că ar merita organizat un singur festival, Zilele Bistriței, dar bine de tot, la fel de bine promovat, în fiecare an cu alte atracții (concursurile cu premii nu ar strica deloc) decât zeci de festivaluri, toate la fel.

Parcă văd că luna asta mai avem o paradă la Festivalul Medieval, vine iulie iar cu o paradă la Zilele Bistriței, apoi august cu alta la Nunta Zamfirei, la Toamna bistrițeană ne mai așteaptă o paradă și tot așa. În caz că nu ați prins vremurile în care Nunta Zamfirei era promovată cu versurile „Festival, festival la Bistrița/Cum n-a fost la nimenea” (un soi de manea) îmi permit să vi le amintesc eu.

E cât se poate de plictisitor să-l vedem pe Petre Petruse cot la cot cu șoferii și portarii de la Casa de Cultură, îmbrăcat în costumul acela caraghios când știm foarte bine că cel mai frumos îi stă în costum popular.

Există o vorbă românească: ce-i prea mult strică. La ea ar trebui să mediteze și ai noștri directori de centre, specializați să facă mult zgomot. Le reamintesc, în cazul în care au uitat, că arta populară s-a manifestat, de-a lungul secolelor, într-o totală discreție, ea exprimând starea de spirit a omului (bucurie, tristețe), în forma ei cea mai naturală. 

Artistul autentic, de soarta căruia ar trebui să ne pese nouă ca să nu se piardă în negura istoriei, nu a ieșit niciodată să-și fluture poalele în centrul satului și nici să bată toba îmbrăcat caraghios. Ce facem noi acum nu are nicio legătură nici cu arta populară, nici cu tradițiile etniilor. Nu vă supărați pe mine, dar ca absolvent de Litere și ca om care am avut în programă un curs de folclor, nu am cum fi de acord cu pseudocultura promovată la Bistrița în acest hal.

Cristiana Sabău