”Regele Mihai Salvatorul”

23 august 1944.  La Bucureşti are loc o lovitură de palat urmată de o insurecţie armată cu consecinţe extraordinare asupra viitorului Europei. Regele Mihai îl invită la Palatul Regal pe Primul ministru Ion Antonescu care se autointitulase „Conducător al Statului” cerîndu-i acestuia să întrerupă ostilităţile militare cu  Aliaţii (URSS, SUA şi Marea Britanie) şi să declanşeze imediat operaţiunile militare antigermane şi antimaghiare de recuperare a nordului Transilvaniei, cedat Ungariei în urmă cu 4 ani sub presiunea lui Hitler. După aproximativ două ore de discuţii, Antonescu refuză solicitînd pentru aceasta un răgaz de două zile pentru a se consulta cu…HITLER!!, situaţie în care Regele îl demite şi dispune arestarea acestuia. Numeşte un nou prim ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu care în aceeaşi noapte  formează un nou guvern, lovitura de palat fiind încununată de succes fără vărsare de sînge. Noul guvern declanşează de îndată insurecţia armată menită să anihileze în următoarele săptămîni trupele germane de ocupaţie aflate pe teritoriul României şi să declanşeze operaţiunile militare de recuperare a teritoriilor cedate Ungariei.

Evenimentele din 23-24 august 1944 din România, deşi previzibile, au provocat  derută în rîndurile oficialităţilor politice şi militare din cele două tabere aflate în conflict, reacţia Germaniei fiind mai rapidă dar fără consecinţe foarte importante. Surprinzător, dar se pare că nici  Aliaţii nu au fost foarte încântaţi.  Chiar şi astăzi mulţi politicieni şi alegători înţeleg încă acele evenimente aşa cum le-a fost predate la şcoală în perioada comunistă, anume ca o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România. În realitate, această lovitură de stat comunistă a avut loc la data de 6 martie 1945.  Pentru o mai bună înţelegere a acelor evenimente vom prezenta pe scurt contextul în care s-au produs  şi consecinţele imediate ale acestora.

Contextul istoric 23-24 august 1944. Cu câteva luni mai devreme, în noiembrie-decembrie 1943, la Teheran s-au întîlnit „Cei Trei Mari”: adică Franklin Delano Roosevelt – Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Winston Churchill – Primul Ministru britanic şi Iosif Visarionovici Stalin, dictatorul sovietic pentru a hotărî asupra a două chestiuni principale:  modul în care se va purta războiul împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor săi şi modul în care va fi organizată lumea după încheierea războiului şi îndeosebi cum va arăta viitoarea hartă politică a  Europei.

În scenariul postbelic al  “Celor Trei Mari” , cu nimic mai puţin sumbru decît scenariul hitlerist, aceştia au împărţit Europa în două printr-o altfel de linie “ribentrop-molotov”,  linie de demarcaţie care ar fi trecut pe teritoriul României, urmând linia crestelor carpatine şi continuând prin mijlocul a ceea ce a fost cândva Iugoslavia. Acestă linie de demarcaţie urma să separe imperiul sovietic de cel britanic imperii ce au fost desemnate în documente oficiale semnate de către aceştia prin sintagma cod “zone de influenţă”. Atunci americanii au renunţat la orice pretenţii în Europa în schimbul hegemoniei absolute asupra Pacificului şi paritar cu britanicii asupra Atlanticului. Acestă linie de demarcaţie, care se mai află şi astăzi pe diverse hărţi secrete fie de strategie militară, fie ale unor grupări oculte, a fost atât de explicit făcută publică şi “argumentată” drept linie naturală de separaţie prin publicarea în 1993 a cărţii “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” de către un peronaj ciudat cu numele de Samuel P. Huntington, supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre”.

Surprinzător de puţină lume cunoaşte faptul că atunci s-a hotărît printre altele dezmembrarea Germaniei în 7 părţi/state din care două urmau să fie alipite Rusiei şi respectiv Poloniei, celelalte 5 state urmînd să aibă suveranitate proprie. Aceasta de altfel s-a şi întâmplat: Prusia Orientală revine Rusiei;  partea de est a Germaniei  este cedată Poloniei în schimbul amputării teritoriale făcute de sovietici în anul 1939, Polonia fiind practic „mutată” spre vest, alipindu-i-se un teritoriu populat în proporţie covărşitoare de populaţie germană, populaţie care a fost jefuită şi obligată să migreze spre vest dacă a scăpat cumva de deportare în Siberia; Austria redevine stat independent; celelalte 4 state  au exista temporar sub ocupaţia aliaţilor. La cîţiva ani de la terminarea războiului statele germane aflate sub ocupaţie americană, britanică şi franceză s-au unificat sub titulatura de Republica Federală a Germaniei, iar ceea ce a rămas a purtat pînă în anul 1990 numele de Republica Democrată Germană, stat comunist aflat sub hegemonia Uniunii Sovietice.

Tot atunci, în 1943 la Teheran  cei trei mari au hotărît desfiinţarea ca stat a pricipalului  aliat militar din Europa al Germaniei, adică România prin împărţirea în cinci: Moldova integral, de la Carpaţi la Nistru, inclusiv Galaţiul revenea sovieticilor, Banatul revenea Serbiei, inclusă „zonei de influenţă” sovietică, Transilvania revenea integral Ungariei, inclusă „zonei de influenţă” britanice. Asupra viitorului Transilvaniei s-au purtat discuţii şi negocieri mai intense, ruşii revendicând de la început, se pare fără succes, Transilvania de Nord sau măcar Maramureşul. Dobrogea se diviza în două: jumătate din Dobrogea, incluzînd Delta Dunării şi Constanţa revenea direct sovieticilor, iar cealaltă parte a Dobrogei, care includea Mangalia, revenea Bulgariei, graniţa dintre acestea urmând  aproximativ traseul actual al canalului Dunărea-Marea Neagră. Astfel că se realiza un vechi vis rusesc: stabilirea unui contact direct cu slavii din sud. Se constituia un mic regat inclus „zonei de influenţă” sovietice compus din Muntenia şi Oltenia, care probabil chiar aşa s-ar fi numit „Regatul Munteniei şi Olteniei”, sugerându-se astfel posibilitatea dezmembrării ulterioare şi a acestei entităţi. Numele de ROMÂNIA urma să dispară definitiv şi irevocabil din conştiinţa şi de pe harta lumii.

Aceste împărţiri teritoriale sugerează şi estimările de la acea vreme a aliaţilor asupra teritoriilor pe care se vor fi aflat la sfârşitul războiului, armatele statelor învingătoare. Tot atunci „Cei Trei” au mai hotărît că: se vor informa reciproc asupra oricăror încercări venite din partea inamică, fie de la putere fie din opoziţie, de a negocia o pace sau un armistiţiu separat şi că n vor accepta din partea niciunui inamic niciun fel de propunere de pace sau armistiţiu ci numai capitularea necondiţionată.

Consecinţe imediate. Gestul de la 23 august 1944 al Regelui Mihai a schimbat însă total datele problemei, cu următoarele consecinţe: războiul iremediabil pierdut de către România s-a scurtat după aprecierea analiştilor militari de atunci sau de mai târziu cu 180 de zile, frontul de est s-a mutat în numai două luni spre vest cu peste 400 km, România a fost scutită de distrugerile imense soldate cu enorme pagube materiale şi cu milioane de vieţi omeneşti pierdute sau duse în robia siberiană, aşa cum s-a întâmplat cu germanii, au fost cruţate sute de mii de vieţi ale soldaţilor sovietici care ar fi pierit într-o inverşunată rezistenţă româno-germano-maghiară, purtarea războiului s-a făcut în continuare în baza unui armistiţiu şi nu a unei capitulări necondiţionate.

Fără gestul Regelui Mihai comunismul ar fi fost stăvilit probabil pe crestele Carpaţilor şi anglo-americanii ar fi ajuns până în Ungaria şi Transilvania în aceste 180 de zile. Dar întrebarea este: Regele tuturor românilor avea voie să nu încerce totul pentru a evita desfiinţarea României, doar pentru a salva o pretinsă democraţie occidentală, pentru a asigura o pretinsă reparaţie istorică în favoarea Ungariei, pentru a proteja populaţia Germaniei de invazia sovietică şi pentru a obţine în schimb coroana a unui stătuleţ care s-ar fi numit „Regatul Munteniei şi Olteniei”?

Mihai Fucă-Tomescu