Zilele Bistriței, părți bune, părți mai puțin bune

Nu mă voi referi la Heidenfeld și la mulțimea care vede în statul la terasă insalubră, mâncatul de mici la 40 de grade și foitul printre tarabe pline cu țigănii cea mai cool distracție dintr-un an. Dacă oamenilor le place să cumpere baloane hidoase cu chipuri sinistre de animale, să-și ia toate mizeriile cu care își umplu apoi casa și să se bălăngăne cu capul în jos pe te miri ce utilaj periculos e treaba lor.

Mă voi referi la ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seara pe pietonal fiindcă mi se pare mult mai relevant și de la sine grăitor pentru ceea ce este Bistrița anului 2011, cea pe care o vrem europeană, modernă și civilizată.

O să încerc să fac un balans între ceea ce mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. În primul rând, mi-a plăcut că am depășit faza în care primarul să urce pe scenă și să vorbească o jumătate de oră așa cum făcea Vasile Moldovan pe vremuri. Am apreciat că Ovidiu Crețu s-a așezat, alături de soția, pe rândul de scaune amplasate în fața scenei și că a ținut doar să-i spună lui Leonard Muha (prezentatorul show-ului) că nu sunt locuri rezervate pentru nimeni, așa că oricine vrea să ocupe un scaun, e binevenit. Mi-a plăcut și faptul că spectacolul a început la 20.00, fără întârzieri nejustificate ca să se mai strângă lumea. Nu mi-a plăcut că iar nu am ratat ocazia să vedem mirese dornice de afirmare în afara nunții. Dacă nu e fotbal ca mireasa să dea vreun gol în poarta goală în vuietul unui stadion, atunci e bine că sunt Zilele Bistriței pentru ca miresele să aibă pe unde defila. Nu am să înțeleg niciodată de ce li se pare unora că ziua nunții trebuie transformată într-un circ la care să asiste mii de oameni. O fi vreo amintire de neuitat? Posibil. Așa se explică de ce un operator alerga după mireasa urcată pe scenă. Clipele trebuie să rămână în istoria familiei respective, nu-i așa? Ce contează că pe noi, ceilalți, nu ne interesează deloc rochia miresei, numele ei sau motivul pentru care și-a lăsat mirele cu gura căscată ca să umble brambura prin oraș?

Odată depășit momentul „mireasa pe scenă”, mi-a plăcut faptul cei cei trei băieți care formează trupa Distinto au înțeles că se află în fața unui public divers, care nu a plătit bilet pentru show-ul lor știind bine ce va asculta, un public dornic de distracție, căruia i-au oferit piese vesele, ritmate și demne de un astfel de spectacol.

Nu mi-a plăcut în schimb prima parte din concertul „Mozart Rocks”. Mi s-a părut prea „grea” pentru o seară de sâmbătă, prea lungă și prea anostă. Poate că această senzație a fost datorată, în mare măsură, și ploii care a început să cadă mocănește. Mulți oameni s-au ridicat de pe scaune și au plecat bombănind. E clar că nu le-a plăcut nici lor, iar ploaia a căzut ca o mănușă pe indispoziția lor. Pe la jumătatea concertului, când locurile din fața scenei erau goale în proporție de 70%, eram pregătită să le dau dreptate celor care au plecat. Rock-ul simfonic nu părea deloc o idee bună. Atunci, de nicăieri, a apărut Dan Helciug și a transformat toată povestea într-un succes teribil. Mi-a plăcut enorm vocea lui, capacitatea de a face show, relația de comunicare ce s-a creat între el și public. Grație lui Dan Helciug și cuvintelor minunate de apreciere la adresa instrumentiștilor care cântau live, mi-am dat seama de efortul uriaș al zecilor de oameni de pe scenă, aflați la primul lor concert în aer liber de când există „Mozart Rocks”. Probabil că nu au știut nici ei cum să procedeze ca să iasă bine, au avut un program lung de peste o oră, dar unul muncit din prima și până în ultima secundă. Nu sunt convinsă că mai mult de 40% din public a reușit să priceapă asta și să aprecieze. Mie mi s-a părut că nu.

Degeaba vorbim critic la adresa celor care organizează evenimente de tipul Zilele Orașului. Ar fi extrem de simplu pentru ei să se gândească numai la elite și să construiască un program în funcție de preferințele lor, doar sunt cât se poate de puține, mai ales la Bistrița. Dacă vrem neapărat să le dăm de urmă, e de ajuns să trecem pragul Sinagogii Bistrița și să vedem cam câți oameni merg la concerte simfonice, la expoziții și vernisaje. Destul de puțini raportat la numărul locuitorilor din acest oraș, suficient de mulți încât să existe o alternativă și pentru ei.

Zilele Bistriței au arătat că cei mai mulți dintre locuitorii acestui oraș aprecizată mai degrabă play-back-ul decât efortul unei orchestre care cântă live, că nu are nimic împotriva unei formații al cărei solist pare că nici nu are voce, dar e un tinerel frumușel, dar ezită înainte să aplaude cu forță interpretarea senzațională a unei piese a Pink Floyd de către Dan Helciug.

Nici nu vreau să-mi imaginez ce reacție ar fi avut publicul dacă tot Heindenfeld-ul ar fi fost în centru, iar „Mozart Rocks” ar fi cântat în miros de mici prăjiți și urină de pe pietonal. Așa că, din punctul meu de vedere, e foarte bine că apele au fost despărțite.

Cristiana Sabău