”Povestea americană” a lui Ionuț Simionca. ”În SUA nu era posibil așa ceva”

Președintele Mișcării Populare (MP) Bistrița-Năsăud, candidatul la Primăria Bistrița Ionuț Simionca, spune că la lansarea candidaturii sale va fi prezent liderul partidului, fostul președinte al României Traian Băsescu, și că ”o primărie trebuie condusă de un manager tânăr, cu experiență în Vest”: ”Eu zic că e ușor să fii primar așa cum e Ovidiu Crețu, adică te împrumuți de la bistrițeni, le iei bani din buzunare să îți acoperi eșecurile. E simplu așa, dar eu vă spun că în SUA nu era posibil”.

Obiectivul MP este să câștige cât mai multe primării și să obțină un vot politic ”foarte bun” la consiliile locale: ”Nu vrem să facem alianțe înainte de alegeri și nu vom susține oameni care candidează independenți”. ”Într-adevăr sunt foarte tânăr, dar experiența mea în management sau în servicii publice este foarte mare și este la nivel american, adică am experimentat foarte multe lucruri pe pielea mea, pe banii mei. Nu trebuie să inventăm nici apa caldă, nici roată, doar trebuie să facem modificările necesare pentru a funcționa în comunitatea noastră”, a adăugat el.

Ionuț Simionca a vorbit despre ”povestea sa americană”: ”În 2005, eram student la Facultatea de Zootehnie și Biotehnologii, iar, într-o bună zi am aflat de un program de lucru în SUA pentru studenți, Working Travel, așa că m-am dat peste cap să fac rost de bani, să obțin viza, știind cumva că SUA sunt șansa mea, singura, văzând că trăiesc într-o țară care refuza cu obstinație să se schimbe. Cele mai grele discuții le-am avut cu părinții mei, nu erau deloc încântați de perspectiva plecării mele peste ocean, dar i-am convins în cele din urmă spunându-le că nu vreau să rămân acolo, vreau doar să fac niște bani, să văd, să simt, să lucrez într-o lume pe care am văzut-o doar în filme. Eu țin foarte mult la familia mea, de fapt, pentru ea m-am întors, am plecat pentru că vreau să trăiesc bine în țara mea. În țara mea, în țara ta, în țara noastră, trăiești bine dacă ai bani foarte mulți sau măcar un serviciu bine plătit. 80% din români doar visează la așa ceva. Am plecat cu bani împrumutați de la părinți, foarte puțini, nu mai mult de 300 de dolari. Am ajuns în Statele Unite, trebuia să lucrăm la o firmă în domeniul construcțiilor, dar, întotdeauna, planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg. Ajunși în SUA am constatat faptul că în Staford, o localitate la vreo 40 de mile de Washington DC, nu era nimic, sau aproape nimic din ceea ce nu s-a promis, din păcate, angajatorul tocmai pierduse un contract important, așa că toți cei șapte magnifici eram cam pe drumuri și am fost nevoiți să ne căutam de lucru, loc unde să ne cazăm, să mâncăm, pentru că nimic din ceea ce ni s-a promis nu exista acolo, nici bani, nici cazare, nimic. Plus de asta, eu mai aveam o problemă, nu vorbeam foarte bine engleza-americană.

M-am descurcat… ce era să fac… în SUA este de lucru pentru încă o dată populația României, așa că mi-am găsit un job la o firmă care se ocupa cu mutatul de case, apartamente, așa că am avut de lucru dincolo de orice fel de normalitate, așa că am ajuns să muncesc șapte zile din șapte. Eram harnic, nu refuzam nici o ofertă, așa că șoferii de la mașinile de transport se băteau pentru mine, ajungând să fie cel mai bine plătit muncitor din companie, dar și cel care muncea 18-19 ore pe zi, asta fiind echivalent cu 3000 de dolari pe lună, iar ăsta era cash-ul ce îmi rămânea după ce plăteam toate taxele. Toată povestea asta a durat cam trei luni de zile, iar, după ce a expirat contractul cu firma de moving, a trebuit să îmi găsesc altă slujbă. Venise momentul să fac altceva.

În aceste trei luni, sigur, am întâlnit și destui de mulți români, cu unii dintre ei m-am împrietenit și, așa, mi s-a oferit un alt loc de muncă, mai OK. Aici trebuie menționat faptul că în SUA dacă patronul îți cere să rămâi peste program, atunci banii aproape că se dublează, mai precis dacă ai 9 dolari la oră, după over time, primești 13 sau chiar 14, iar acest gen de plăți trebuie implementate și în România. În fine, în cele din urmă, am fost angajat de un român la o firmă de zugrăvit case, interioare și exterioare. La început, colegii mei, majoritatea români mă ironizau spunându-mi că noi, ăștia cu facultate, nu știm să ținem o pensulă în mână, dar, fiind un om ambițios, am învățat foarte repede să fac toate aceste lucruri, dar și peste painting, adică, după ceva vreme am preluat activitatea de customers service în relația cu clienții unei alte firme, americane și care subînchiria lucrări firmei noastre. Un an de zile am muncit în customer service, așa că am reușit să îmi cumpăr o mașină, iar în al doilea an de ședere în SUA mi-am deschis firmă. Eram pe cont propriu! Vreau să spun că deschiderea firmei a durat aproximativ 35 de minute și m-a costat cam 60 de dolari. 35 de minute, 60 de dolari, aici durează vreo două săptămâni, iar cei de la ANAF nu vor fi niciodată mulțumiți de cât le dai… Birocrația ucide România! Fiscul american e primul interesat să existe cât mai multe firme, că doar astea plătesc taxe. Acolo, funcționarii sunt amabili, aici, când mergi la ANAF, doamnele parcă sunt supărate că mergi acolo. E o chestiune de mentalitate, din aceste motive, sistemul trebuie schimbat de jos în sus.

În America, oamenii se cred pe cuvânt, pentru că doar așa ai șansa să demonstrezi că poți. Acolo, dacă faci lucrurile bine și la timp, dacă demonstrezi că ești un om de caracter, ai numai de câștigat. Muncești mult, ai rezultate, ai bani, mergi mai departe. După numai doi ani, am avut propria mea firmă, a fost greu, dar a meritat. Am plecat de la doi angajați, la trei, la zece, după care am făcut primul mare salt – la cinzeci de angajați și încă cincizeci de zilieri. Ultimul proiect la care am lucrat a fost unul cu una din marile companii, ”Johnsonn Developments”, această firmă construind apartamente familiale. Fiind manager, a trebuit să îmi asum foarte multe angajamente, așa că trebuia să lucrez de la ora cinci dimineața până aproape de miezul nopții: oameni, salarii, norme de securitate pe șantier, materiale. În doi ani de zile am avut 16 zile de vacanță: 4 zile în România, de Paști, iar alte 12 zile în Brazilia, la Campionatul Mondial. În ultimii cinci ani de trai în America, eu plecând de jos  după cum spuneam, am avut anumite momente când am fost ajutat de românii cu care m-am împrietenit acolo, de aici a plecat ideea mea de a ajuta studenții din România, am simțit că este rândul meu să ajut. În fiecare vară le-am oferit câtorva tineri studenți sprijinul financiar pentru transport, cazare gratuită și un loc de muncă pentru a-i motiva spre munca cinstită, astfel ei se întorceau acasă cu bănuții strânși în timpul verii și cu experiența modului de viață din SUA.

Încerc să arăt că se poate mai bine, sper să și reușesc. Eu am revenit pentru a lăsa ceva în urma mea, pentru comunitate. Eu nu am ce să promit, eu îi invit pe bistrițeni la muncă, să găsim soluții comune pentru Bistrița. Practic, eu propun o administrație comună, un pact social, o alianță pentru noi, pentru Bistrița. Sunt încă atât de multe de făcut, dar sunt și mai multe de reparat”.