Flautul fermecat al Anei Oltean Zehnder, de pe Valea Bârgăului, în Elveţia

Ce vă aduce an de an la Bistriţa ?

Eu sunt născută în Prundu Bârgăului. Părinţii mei locuiesc în Tiha Bârgăului. La 10 ani am început Şcoala de Muzică la Bistriţa şi la 11 ani am mers la Cluj la clasa domnului profesor Vasile Gocan. Am continuat cu Academia de Muzică din Cluj însă am plecat din anul al treilea la Berna, unde stau şi acum. Am vrut să vin, să mă întorc acasă şi nu neapărat oriunde altundeva în ţară. Eu am şi un băieţel de trei ani, acum e la bunici şi pentru mine e foarte important să fac parte din mediul din care am venit şi să stau în acest mediu, cumva să-mi revigorez rădăcinile.

Ce v-a determinat să plecaţi în străinătate? Aţi simţit că nu vă puteţi face meseria aşa cum vă doreaţi aici, în ţară?

Nu aş vrea să spun aşa ceva, am mers în Elveţia datorită profesoarei cu care lucram, personalităţii ei. Mergeam la cursuri de la vară la Sighişoara şi eram atât de încântată şi de încărcată, veneam cu atât de multă informaţie şi eram aşa de fericită că aşteptam în fiecare am să ajung din nou acolo. Într-un an, dânsa mi-a spus că, dacă aş vrea să merg să studiez, să stau două-trei luni acolo, să facem mai mult, să studiez mai mult, ea ar fi pregătită să mă ajute. Şi atunci am spus că vreau să fac lucrurile serios. Am mers şi am făcut două diplome cu ea, într-un timp foarte scurt.

De ce aţi ales flautul?

Nu l-am ales deloc. Nici nu-mi plăcea, nici nu aveam nicio dorinţă să cânt la flaut. Eu voiam să cânt la violoncel sau la percuţie. Am ajuns la Bistriţa, în copilărie, unde era un profesor nou de flaut şi avea nevoie de elevi atunci. Şi am început să fac flaut, nu aveam un cuvânt de spus. Nu-mi plăcea flautul fiindcă era mic şi neînsemnat. Eu voiam sunet puternic. La Cluj, mi-am exprimat dorinţa de a merge la clasa de percuţie, dar nu erau locuri în acel an, iar domnul profesor Vasile Gocan m-a văzut la examen şi a spus că vrea să lucreze cu mine. Dânsului îi datorez faptul că eu am început să cânt la flaut. El a născut în mine şi ambiţia şi plăcerea de a cânta la acest instrument. Putem să spunem că e o stare subconştientă. Noi facem ceea ce putem face cel mai bine doar că nu întotdeauna ne dăm seama de asta, dar îşi dau seama alţii. Văzut din afară, un lucru e altfel, îl vedem altfel dacă ne îndepărtăm de situaţia în care suntem.

Ce faceţi la Berna, cântaţi într-o orchestră?

Nu sunt angajată într-o orchestră. Eu sunt liber profesionist. În România, acest termen e mai puţin cunoscut ca mijloc de trai, dar pentru mine este foarte bine pentru că am o libertate extraordinară, dar este şi un lux, trebuie să spun asta. Eu nu am fost niciodată tipul de muzician în orchestră. De fiecare dată când mergeam să cânt ca să intru într-o orechestră, cântam aşa de prost încât mi-am dat seama că nu am şanse să intru. Am înţeles că merg acolo împotriva voinţei mele şi atunci am lăsat-o baltă. Cânt multă muzică de cameră, ca şi solistă şi predau.

Sunteţi un spirit liber aşadar.

Da. Pentru mine e foarte important să comunic şi cu cât o grupă e mai mare, cu atât mijloacele de comunicare devin mai dificile şi, de multe ori într-o orchestră, dacă nu există cazuri speciale şi individuale, sunt situaţii mai dificile pentru a face muzică. Într-un grup mai mic se naşte mai uşor o astfel de comunicare. De aceea prefer să lucrez cu pianistul meu, cu grupurile pe care le am, ca solistă am o mare plăcere să cânt.

Există contracte? Puteţi să vă asiguraţi existenţa din liber profesionism?

Da, în situaţia în care mă aflu eu, da, dar trebuie să recunosc că e un lux. Toate lucrurile care se câştigă de la un loc de muncă se plătesc separat. Eu declar ceea ce câştig, eu sunt propriul meu stăpân. Pentru mine e fantastic. La un moment dat probabil că mă voi angaja, dar aş prefera să fiu pedagog la un nivel mai înalt decât să intru într-o orchestră.

Când vă întoarceţi acasă cum vi se pare lumea de acasă, în general, şi cea muzicală în special?

Sentimentul de nesiguranţă mă îngrijorează puţin. Eu sunt un om foarte optimist şi întotdeauna mi-am spus că atunci când nu voi mai vrea să cânt la flaut, voi face altceva. Sunt atât de multe lucruri care mă interesează. Am atâtea hobby-uri şi aş vrea să fac multe, dar nu am timpul necesar pentru asta. Aici, mi se pare că lumea nu mai are orizonturile deschise, nu mai crede în ceea ce ar putea face. Dacă ne uităm la istoria ultimilor 50 de ani, este clar că, dacă ai trăit într-un mediu în care totul s-a întâmplat de la sine şi a fost asigurat traiul fără ca tu să lupţi pentru asta, în momentul în care eşti lăsat gol, fără să ţi se mai dea nimic, nu-i chiar foarte uşor să ajungi din nou, prin tine, să lupţi şi să-ţi dai seama de ce vrei tu personal şi să te îndrepţi spre un astfel de punct. Noi, fiind generaţia Revoluţiei, noi chiar am revoluţionat. Poate tocmai de aceea a trebuit să şi plec fiindcă era prea mult ce voiam noi. Noi voiam să se schimbe lucrurile. Nu poţi să-i spui unui om care a trăit 50 de ani într-un fel că, dintr-un anumit moment, trebuie să trăiască altfel.

Cum vi se pare muzica? Se face la acelaşi nivel calitativ ca şi atunci când aţi urmat şcoala, în ţară?

Eu cred că se face bine, doar că noi (românii-n.r) nu suntem foarte deschişi la informaţia din afară. Noi, cei din străinătate, suntem deschişi la tot ce e nou, filtrăm totul şi luăm ce avem nevoie. Luăm ce ne formează după aceea. Se consideră că noi, în România, avem aici cam tot ce ne trebuie, suntem buni, nu ne mai trebuie nimic, nu trebuie să ne uităm mai departe de umbra noastră, iar eu cred că nu există aşa ceva. Cât trăim pe pământ, există toate punctele, în toate direcţiile, de unde se poate învăţa. Lumea din România se simte nesigură faţă de schimbare.

În Elveţia aţi simţit că vă puteţi reinventa?

Absolut. Am venit, după şapte ani de studiu făcuţi dincolo, să aduc din informaţia acumulată. Mi-am dat seama că asta lipseşte. Mi-am zis că trebuie să vin şi să fac ceva. Am considerat că trebuie să aduc şi colegi tineri care au studiat dincolo şi care pot aduce informaţia tradusă în limba maternă, acasă. Nu m-a obligat nimeni. Am simţit că trebuie făcut acest lucru. Simţim în viaţă că nu se poate altfel, trebuie făcut aşa.

V-aţi întoarce în România, definitiv şi irevocabil?

În acest moment nu pot spune asta. Situaţia familială nu-mi permite. Sunt căsătorită la Berna, iar soţul meu e elveţian. El iubeşte foarte mult România. Va meu va veni la concertul nostru final (de la Cursurile de vară pentru flaut -n.r) şi apoi, împreună cu fiul nostru, mergem în vacanţă prin ţară.

E mai frumoasă România decât Elveţia?

Nu pot spune asta. E diferit. Eu, în Elveţia, zi de zi mă gândesc la ce noroc am să locuiesc într-o ţară atât de frumoasă. Pentru că elveţienii au grijă de ceea ce au, au înţeles ce înseamnă valoare şi la nivel de natură şi la alte nivele.

Nu aţi avut probleme ca om care aţi venit din afară, să fiţi privită într-un mod anume?

Am avut aceste probleme când eram studentă şi eram un fel de intrus, dar numai când mergeam să fac acte. Dar cred că era mai mult sentimentul meu, ca şi cum aş fi mers să iau ceva de la ei, dar s-a schimbat asta în timp. Toată lumea spune că elveţienii sunt reci, dar eu am experimentat, de 12 ani de când stau acolo, că răceala asta înseamnă de fapt o distanţă, ei se apropie mai greu, dar când ai un prieten, îţi rămâne o viaţă întreagă. Eu am prieteni de ani de zile acolo şi legături foarte puternice. Există un simţ al educaţiei şi respectului faţă de oameni foarte puternic. Se vede şi în trafic dacă intri din Franţa în Elveţia, totul e ordonat, lumea se respectă, îi lasă pe alţii să treacă. E ceva în spiritul oamenilor şi ei ajută foarte mult. Cam odată pe lună, întâlnesc persoane care vin în România cu proiecte pentru agricultură, copii, informare. Uitaţi-vă la cursul meu care supravieţuieşte datorită unei fundaţii din Elveţia. Cursul are un caracter social. Toţi cei care vin la curs plătesc doar cheltuielile minime de cazare şi masă şi restul acopăr eu. Plătesc profesorii cu bun simţ fiindcă muncim foarte mult şi nu vreau să se facă muncă benevolă. Vreau să existe şi simţul acesta al responsabilităţii faţă de muncă. Dacă cineva munceşte mult, vreau să-l răsplătesc atât cât se poate, în limita posibilităţilor.

Vorbiţi atât de frumos despre Elveţia încât am senzaţia că vă e dor de casă.

Nu mi-e dor. Eu sunt acasă acolo unde mă aflu. Nu mă gândesc nostalgic la alte locuri unde aş putea fi. Noi călătorim foarte mult, aceasta este viaţa noastră. Soţul meu e flautist şi dirijor.

Aşadar acasă cântaţi.

Fireşte, dar trăim într-o casă de muzicieni. Avem un pianist la etajul trei, la etajul doi un muzicolog şi tocmai se mută o actriţă şi un cântăreţ de operă. Şi noi. Toată lumea cântă. E o casă muzicală.  

E foarte frumos tot ce spuneţi. Mă întreb de ce noi, ca români, nu putem păşi în spiritul acestei civilizaţii. 

E probabil e prea puţină promovare a culturii şi a artei. Dacă de la nivel de conducere, mai mică sau mai mare, se promovează arta, oamenii au alte valori. De exemplu, în Venezuela nu se întâmpla nimic din punct de vedere muzical. Şi a venit un preşedinte care iubea muzica clasică şi a început să o promoveze în hipermarketului, în clipuri publicitare. Copiii de pe stradă au fost luaţi şi s-au format orchestre de tineri. S-a investit mult în asta şi acum Venezuela e una dintre cele mai puternice ţări în ce priveşte muzica clasică. Au orchestre extraordinare de tineri pe care i-au adunat de pe stradă. Eu nu zic să se facă numai muzică, ci să se investească fiindcă s-a demonstrat cu studii că muzica şi arta dezvoltă foarte mult potenţialul uman. Cineva care a făcut muzică are şi atenţie distributivă mult mai bună, e din punctul de vedere al gândirii şi simţirii mult mai descurcăreţ. În Elveţia, aproapte toată lumea cântă la un instrument. M-am simţit extraordinar să văd asta. Aşa trebuie să fie. Băieţelul meu are trei ani şi vreo şapte instrumente pe care şi le imaginează, cu beţişoare, cu tot felul de jucării de-ale lui. Îşi pune CD-ul lui cu ce muzică vrea să asculte şi are mai nou o vioară sculptată şi cântă. Şi ne dă afară din cameră ca să se concentreze. Nu o să-i spunem să facă muzică. Dacă el simte că vrea să facă asta, va face.

Vorbiţi-mi puţin despre cursuri.

Cursurile de vară au avut prima ediţie în 2006. În fiecare an au venit la curs 20 de flautişti. Anul acesta avem 25 de participanţi dintre care doi cântă la alte instrumente. Unul este pianist şi a venit împreună cu colegul lui, flautist, cu care vrea să cânte şi mai avem un clarinetist care vrea să înveţe bazele flautului. El cântă la 11 instrumente, e foarte talentat, e din Republica Moldova, dar locuieşte în România. Vom face un concert al participanţilor în care toată lumea care vrea să aibă experienţa scenei şi să treacă o piesă într-o atmosferă de concert, iar noi alegem apoi piesele din care să formăm un program compact de concert final pentru seara de miercuri la 19.30.

Programul pare a fi încărcat.

Este un program intensiv. Începem la ora 9.00, apoi facem exerciţii de gigong (practici energetice), un sport al sănătăţii. Sunt exerciţii care se fac foarte lent şi sunt corelate cu respiraţia şi acest lucru face ca starea de tonus pe care noi o căutăm pentru sunetul unui instrument să fie favorizată de exerciţiile pe care le facem dimineaţa. Apoi facem orele individuale sau de muzică de cameră. Mai avem şi cursuri comune, dar numai după ce ne dăm seama ce teme trebuie să abordăm. După-amiaza avem din nou cursuri de la 15.00 la  18.00. Avem aşadar şase ori pe zi de pregătire intensivă. În plus, la noi, elevii pot să-şi repare instrumentele. Profesorul Gocan e aici cu instrumentarul de reparaţii şi, după părerea mea, e unul dintre cei mai buni din ţară pentru reparaţii la flaut. Face asta în cadrul cursului, deci ei nu trebuie să plătească reparaţia. E o posibilitate şi pentru ei să-şi pună instrumentul la punct. Mai avem şi o prezentare a unui magazin cu produse specifice.  Avem cursanţi care au venit în fiecare an. Cel puţin una dintre fete, Adina Găvan, a fost prezentă la fiecare ediţie. Sunt cursanţi care mai lipsesc un an, apoi revin.

Spuneţi-mi, în final, e adevărat că flautul e fermecat?

Depinde cine îl ţine în mână, dacă ai chemarea să cânţi la un instrument, nu contează care, şi dacă eşti conştient de faptul că nu tu faci ceea ce faci, ci eşti doar un mijloc de exprimare a unor forţe mult mai puternice şi mai complexe decât ne putem imagina, atunci laşi, de fapt, informaţia şi inspiraţia să curgă. Inspiraţia nu o putem provoca să vină, dar putem fi deschişi şi recunoscători dacă s-a întâmplat să treacă prin noi.

Ne oprim din discuţiile pe care le-am putea continua ore întregi fiindcă doamna Ana Oltean Zehnder a depăşit cu câteva minute programul stabilit cu participanţii la curs. Mă invită să asist la o serie de exerciţii de gigong cu care flautiştii îşi încep ziua ca să intre „în stare”. O urmez în sala de sport unde face mişcări graţioase de balerină. Un grup întreg îi copiază mişcările. Apăs cu greu butonul aparatului ca să nu fac prea mult zgomot. M-aş simţi îngrozitor să distrug starea creată şi să fac să dispară vreun zâmbet calm instaurat confortabil pe feţele tuturor.

Interviu de Cristiana Sabău

Notă: Programul concertelor „O sută de minute de muzică” care au loc în cadrul ediţiei din acest an a Cursurilor de vară pentru flaut la Sinagoga Bistriţa.

22.07.2011, ora 19.30, Concertul profesorilor

26.07.2011, ora 16.00, Pre-concert participanţi

27.07.2011, ora 19.30, Concertul participanţilor