Soprana Anita Hartig dovedeşte că este cu adevărat un cetăţean de onoare al Bistriţei. La numai 35 de ani, artista care cântă pe mari scene ale lumii, cum ar fi Scala din Milano sau Opera de Stat Viena, se uită cu recunoştinţă înapoi, spre cei care i-au îndreptat paşii spre această carieră de succes şi vrea să onoreze suportul pe care l-a primit. A înfiinţat o societate prin intermediul căreia vrea să ajute tineri artişti la început de carieră cu burse ca să le ofere „un pic de elan”.
„Am un vis şi o dorinţă – şi acum mă emoţionez – să insuflu inspiraţie tinerilor care au un vis enorm şi care au nevoie de un pic de elan, de un pic de suport, o vorbă măcar, nu ştiu. E visul meu pe care sunt sigură că o să mi-l împlinesc”, a spus Anita Hartig la întâlnirea cu membrii Clubului Rotary Bistriţa Nosa, cei care au invitat-o să le vorbească tinerilor din Rotaract despre cariera ei strălucitoare şi să o onoreze totodată pentru bunul renume adus Bistriţei şi României, aşa cum am scris AICI.
„Sunt un om simplu, am un background modest. Mama a fost vânzătoare la cofetărie, tata a fost pădurar pe vremea la Ceauşescu. În familia noastră a existat muzică. Mama cânta, tata cânta, la biserică era cor, fratele meu era foarte talentat cu instrumentele, nu ştiu de unde fiindcă părinţii nu au avut studii muzicale, dar au avut iubire faţă de muzică. Mama ne cânta întotdeauna şi iubirea asta pentru muzică, pentru cântat, mi-a dat-o şi mie. Am cântat în corul Bisericii Evanghelice unde erau nu doar saşi, ci şi maghiari, romi, români. Eram o familie mixtă, dar cântam din plăcere şi iubire, iar slujba de duminică era mai simpatică prin contribuţia noastră. Eu am zis că mă fac cântăreaţă de pop. Opera era super plictisitoare, nu vream să văd femeile alea puternice care numai strigă acolo. Nu era nimic cool”, a început Anita Hartig povestea carierei sale strălucitoare.
Când avea 17 ani, s-a întâmplatca o prietenă, Roxana Costeanu, să-i ofere un CD cu Maria Callas care cânta arii din diverse opere. „Îl ascultam când dădeam cu aspiratorul. La final, soprana moare. Cred că era în italiană sau în franceză. Poate era Traviatta, poate Madame Butterfly. Am simţit o durere dusă la extrem, disperare la extrem. Eu întotdeauna am vrut să mă exprim, dar muzica pop, Mihaela Runceanu pe vremea aceea, nu avea atâta forţă, încărcătură. Piesele astea scurte, de trei-cinci minute, nu pot cuprinde toată viaţa unui om. Aşa că am ascultat aceste arii din diverse opere din ce în ce mai atentă, am început să fredonez anumite linii melodice, dar cel mai mult m-au atins în adâncul sufletului toate aceste sentimente duse la extrem şi mi-am zis că acesta este drumul meu, asta vreau să fac şi eu şi asta o să fac. De atunci am făcut tot ce am ştiut şi am putut. Familia era modestă, nu ne permiteam să merg la Cluj să studiez cu un profesor. Mama m-a susţinut cât a putut. Tata nu era prea încrezător fiindcă a face muzică nu îţi garanta nimic sigur. Eu am zis nu! Asta o să fac şi o să reuşesc. În toate vacanţele de vară am muncit ca să fac un leu, să merg la Cluj, să studiez cu profesori de specialitate. Mama m-a susţinut, m-a condus la Cluj să aflăm opinii de la diverşi profesori. Mulţi au zis că nu, alţii au zis că poate. Eu am zis că DA. Am ştiut, nu ştiu de unde, dar am simţit-o din toată inima, din toată mintea şi din tot ce sunt. Am continuat şi am zis: O să vă arăt eu vouă! Când ai un vis trebuie să-l iubeşti şi să te focusezi, dar nu era obsesiv. Era o iubire dusă la extrem, s-a născut o iubire pentru acest vis şi au fost câţiva oameni cheie pe parcursul vieţii care mi-au dat acel imbold şi susţinere, unii financiar, unii cu un sfat, alţii cu o părere negativă. Şi ei mi-au dat un imbold şi am continuat, şi am studiat, am crescut şi am continuat să cred şi au ieşit mici concerte, primii mei bani. De la un concurs câştigat mi-am luat prima mea rochie de concert şi am perseverat, am aşteptat, am avut răbdare. Am avut şi momente de neîncredere, dar nu m-au tras înapoi. La un moment dat, am avut la Bucureşti un spectacol. Eram studenţi şi am făcut un schimb de spectacole şi acolo m-a auzit un critic muzical, doamna Anca Florea. Dânsa a scris o scrisoare domnului Holender care era director la Opera de Stat din Viena şi am primit o scrisoare în germană cum că la revenirea lui în ţară să îi fac o audiţie, să mă asculte. Acea scrisoare a fost trimisă la Bucureşti, a rămas acolo câteva luni. Nu ştiu prin ce minune a ajuns la mine. După luni de tăcere, am scris imediat, dar a fost amabil să înţeleagă întârzierea şi motivele, aşa că la revenirea domnului Holender în Bucureşti m-am dus cu trenul de la Sărăţel la Bucureşti. L-am întâlnit pe domnul Holender, i-am cântat câteva fragmente din diverse arii. Mi-a spus că trebuie să plec din ţară. I-am cerut să mă ajute dacă crede în mine. Tăcere o lună, două, neîncredere. Îmi doream să fac asta fiindcă simţeam că pot. Am cântat prin toate luncile Bistriţei diverse concerte. Eram angajată parţial la Centrul Judeţean pentru Cultură, o perioadă am lucrat la Liceul de Muzică din Bistriţa ca să-mi susţin studioile. Am făcut tot ce era legat de mine ca să-mi continui drumul. După lunile de tăcere, a apărut o nouă scrisoare, un email, că am contract la Viena pentru trei luni, iar dacă îmi fac treaba bine, mi se prelungeşte. Contractul începea în septembrie, iar eu am fost anunţată în iunie. Însemna să plec de acasă de tot, să renunţ la familie, la prieteni. Aveam îndoieli dacă în trei luni pot demonstra că pot face asta mai departe. A fost multă presiune, dar am vrut să-mi încerc norocul. Când am ajuns acolo am fost copleşită gândindu-mă la cei care au fost acolo înaintea mea. Mă duceam aşa, cu un zâmbet de copil încrezător şi ştiu că vreo două săptămâni nu am dormit deloc fiindcă urma să-mi fac debutul într-un anumit rol. De atunci încolo tot demonstrez că sunt vrednică să fiu acolo pe scenă şi asta îmi place la acest job, care e mai degrabă un stil de viaţă, o chemare, îmi place că trebuie să demonstrez că merit să fiu acolo. E obositor de nu credeţi, dar trebuie să-mi demonstrez şi mie că merit să fiu acolo şi trebuie să demonstrez şi publicului că merit să fiu acolo. De multe ori mă încearcă şi acum o neîncredere copleşitoare, dar fricile şi neîncrederea asta, când eşti pe scenă, trebuie să le înfrunţi tot timpul. Sper ca, la un moment dat, nu să le înving, dar să mă împrietenesc cu ele. Cred, sper”, a spus Anita Hartig.
Aflată timp de două săptămâni la Bistriţa, în vacanţă, soprana spune că s-a relaxat la ţară, s-a jucat cu pisicile şi cu căţeii, a cules zmeură din grădină, reamintindu-şi că toată această bucată de viaţă din copilărie, trăită la ţară, a făcut-o să ajungă acolo unde este azi.
„Mă bucur că am reuşit să-mi depăşesc condiţia. Cine credea că un copil de la Bistriţa, fără perspectivă, fără bani, va reuşi? Cred că orice se poate împlini dacă îţi hrăneşti dorinţa cu iubire, cu răbdare, cu devotament. Eu încerc să nu îmi pierd niciodată identitatea, dar nu am cum să o pierd. Sunt un om real, simplu şi îmi place că sunt aşa. Nu m-aş putea preface niciodată, nu m-ar putea perverti nimeni să fiu divă. Conceptele astea care pe mine mă scot din minţi nu mă atrag cu nimic. Am ajuns aici pentru că am trăit la ţară, cu bunicii, am muncit la câmp, ştiu cum e să ţii pământul în mâini, cum să întorci iarba, să rupi buruienile, iar acest lucru mă ajută nespus în rolurile pe care le cânt. Sunt oameni reali personajele pe care le cânt. Eu încerc să-i fac reali pentru a emoţiona publicul. Trăiesc sentimentele personajelor, vreau şi eu să mă bucur de soarele care îmi atinge faţa, să mă bucur de iubire, de durere, pentru că durerea ne formează, ne ciopleşte şi ne face umani”, a spus Anita Hartig.
Întrebată de Timp Online despre ideea de a susţine tinerii artişti la început de carieră, artista a spus: „Ideea mi-a venit dintr-o experienţa proprie. Fiind la început şi având oameni care m-au susţinut în momente cheie nu i-am uitat şi, în onoarea lor, şi în onoarea suportului pe care mi l-au oferit, m-am gândit că este timpul să încep să susţin tineri talentaţi. Am avut deja un proiect şi tot întreb la Cluj, pentru că acolo am terminat, dacă sunt studenţi în aniiI, II, III care au o traiectorie, determinaţi, harnici, acestea sunt calităţile pe care eu le urmăresc şi vreau să le susţin, sunt dispusă să le ofer o bursă de un an, să le dau un mic ajutor dacă vor să meargă la ceva concurs fie pictori, fie balerini, fie compozitori, fie cântăreţi, dar în domeniul artistic. Acesta este visul meu să încep să îi ajut pe din ce în ce mai mulţi”.
Soprana a spus că îşi va alege singură bursierii pe baza criteriilor despre care a amintit. Ea s-a întors la Viena pentru ca să se pregătească pentru noi stagiuni la Viena, Paris, New York, San Francisco. Este artist liber profesionist încă din 2014 când a ales acest drum ca să se bucure din plin de experienţe noi, de călătorii prin toată lumea, într-un cuvânt de o viaţă trăită deplin.
Adaugă comentariu