Ne-am promis unul altuia că vom discuta într-un interviu despre cele şase decenii de viaţă, de artă, şi sugur că o vom face la un moment dat când va veni vremea potrivită. Zilele acestea, destul de pline de altfel, mă tot gândeam că fie a trecut, fie n-a venit încă aniversarea maestrului şi aveam cumva sentimentul că am ratat ceva important. Cum este evident faptul că nu am purtat acea discuţie încă, vă voi spune cum l-am cunoscut pe Marcel Lupşe şi cum l-am văzut în toţi aceşti ani.
Nu-mi amintesc exact momentul în care i-am fost prezentată maestrului Marcel Lupşe. Trebuie să fi fost undeva prin anii 1996-1997 când mă ocupam de partea culturală a ziarului la care lucram. La vremea respectivă, aveam oarecum impresia că artiştii sunt nişte inabordabili, nişte personaje complicate cu care nu poţi purta decât disculţii ultra elevate. Am rămas oamecum uimită de prietenia cu care m-a tratat Marcel Lupşe, de „normalitatea” lui, de simţul umorului atât de bine dezvoltat, aproape că nu-mi venea să cred că este ceea ce ştiam deja, unul dintre cei mai importanţi artişti români în viaţă. Deşi eram un reporter neexperimentat, am fost tratată mereu cu respect, ajutată să înţeleg, corectată prieteneşte atunci când am greşit. În toţi aceşti ani, m-am bucurat de prietenia maestrului şi m-am simţit onorată de ea.
Anul trecut, atunci când Primăria Bistriţa a decis să-l numească „Cetăţean de onoare” al oraşului, m-am bucurat din toată inima. Cred că e o adevărată onoare să-l avem pe Marcel Lupşe printre noi, să ne bucurăm de operele lui, să-l salutăm pe stradă, să schimbăm cuvinte, să-l întrebăm ce mai face, la ce mai lucrează.
La mulţi ani, maestre! Să ne trăiţi ani mulţi ca să puteţi picta câmpurile noastre cu flori, satele noastre minunate şi tot ceea ce vedeţi aşa cum nimeni altcineva nu vede!
Cristiana Sabău
La mulţi ani!