Aurul şi argintul Rodnei au îmbogăţit saşii din Bistriţa. Interviu cu cercetătorul George Marinescu

Ne aflăm aşadat în Casa Argintarului. De ce a fost denumită în felul acesta?

Ar fi fost mai bine să i se spună Casa Aurarului, dar cum s-a păstrat denumirea de Casa Argintarului, o păstrăm aşa. Aici se prelucrau metale preţioase pentru comenzile comunităţii săseşti din jurul Bistriţei, dar şi în special pentru Moldova. Există numeroase documente care arată că domnitorii moldoveni au cerut produse ale bistriţenilor, mai ales ale meşteşugarilor aurari. S-au făcut în special potire, pocaluri, obiecte liturghice chiar în timpul lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Aceasta este perioada în care legăturile Bistriţei cu Moldova au fost cele mai strânse, a doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului a XVI-lea. Practic, Bistriţa atinge apogeul dezvoltării sale. Tot atunci a fost construită şi această clădire, 1560-1563. Ea se integrează perfect în perioada finală a apogeul dezvoltării Bistriţei.

O clădire care arată că proprietarul era un om bogat.

Desigur. Nu avem informaţii foarte precise despre numele proprietarului. Foarte probabil aparţinea breslei aurarilor, la parter fiind atelierele efective, iar sus locuinţa proprietarului şi locuinţe pentru vizitatori.

Ca şi istoric, sunteţi mulţumit de felul în care arată acum clădirea, reabilitată?

E o bucurie să vedem astfel de clădiri reabilitate întrucât elementele arhitectonice sunt foarte bine puse în evidenţă şi pentru specialişti, dar şi pentru nespecialişti care pot acum să vadă ancadramente de uşi de sfârşit de secol XV, XVI, o faţadă de clădire monumentală. Un vizitator al Bistriţei care trece pe lângă această clădire automat e atras şi această faţadă îl face cumva curios şi îl obligă să intre să vadă ce este în spatele acestei uşi. Supriza lui va fi cu atât mai mare cu cât vede că şi în interior sunt camere frumoase, amenajate, va fi un personal de specialitate care va îndruma oamenii, iar prin intermediul Muzeului, vom încerca să facem acţiuni ştiinţifice – lansări de carte, conferinţe, expoziţii pe teme medievale-  pentru ca să facem atractivă această clădire minunată. Vom face expoziţii legate de bresle în special în sala de sus pentru ca să le punem în valoare. Prea puţin s-a vorbit concret despre bresle, iar noi vom încerca să aducem şi celelalte bresle pentru că ele reprezentau un tot unitar. Toate apărau Bistriţa. Inclusiv breasla aurarilor avea un turn propriu situat aproape de Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu”.

Cum vedeţi punerea în valoare a acestei clădiri?

Ar trebui să păstrăm ceea ce este specific acestei clădiri, şi anume faptul că un brand al Evului Mediu bistriţean, alături de Biserica Evanghelică şi Complexul Sugălete. Această ambianţă ar trebui să fie rezervată perioadei medivale.

Ce ar mai trebui făcut pentru ca acest centru istoric să se ofere turistului în toată spendoarea nu doar cu simple oaze cum este şi Casa Argintarului reabilitată?

Ar trebui scos în evidenţă ceea ce este vechi şi reprezentativ. Faţade de secol XVII, XVIII sunt foarte frumoase, dar sunt comune în multe oraşe ale Transilvaniei. Ansamblul Sugălete, în schimb, trebuie scos în evidenţă pentru că este elementul caracteristic al Bistriţei. Când vorbeşti despre Bistriţa, vorbeşti despre Biserica Evanghelică, Casa Aergintarului şi Sugălete. Ele sunt elementele definitorii ale oraşului. Eu cred că Biserica Franciscană s-ar putea pune mai bine în valoare, Biserica Dominicană – unde e azilul – a intrat acum într-un program ceea ce e foarte bine. Nici Turnul Dogarilor nu e pus în valoare. Un vizitator nici nu ştie cum să ajungă la el. Vine la Muzeu, vede o machetă mare a vechiului oraş şi e foarte surprins de poziţia lui în ansamblul fortificaţiei medievale. Ar trebui pusă în evidenţă poziţia vechiului oraş. Un vizitator nu îşi poate da seama unde era poarta de vest, a spitalului. De exemplu, cineva care face sensul giratoriu de la Poşta Veche nu ştie că acolo era şi Porta Spitalului. S-a început bine cu amplasarea indicatoarelor pe străzi, cu reabilitarea zonelor pietonale. Se mai pot face însă multe lucruri. A doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate din secolul XVI este perioada în care Bistriţa a fost o forţă între oraşele săseşti. Era comparabilă cu Braşovul, Sibiul sau Clujul. În documentele medievale găsim că Bistriţa este nelipsită de la întâlnirile săseşti, iar reprezentanţii oraşului participă la luarea deciziilor. Bistriţa era aşadar un pol de putere ce nu putea fi evitat.

Pe care am putea să-l transformăm într-un pol turistic şi să le arătăm oamenilor care merg spre Moldova sau Maramureş că merită să se oprească să vadă ce au făcut înaintaşii noştri.

Sigur, şi brandul „Poarta Transilvaniei” se potriveşte foarte bine. Nu întâmplător Bistriţa a devenit cel mai important centru din nord-estul Transilvaniei. Prima poartă era la Rodna de unde bistriţenii şi-au asigurat veniturile o bună perioadă de timp prin cedarea în 1475 a Văii Rodnei lui Matei Corvin şi prin exploatarea minelor de aur şi argint. Inclusiv construirea acestei clădiri – Casa Argintarului – s-a petrecut în aceeaşi perioadă în care a fost ridcată biserica din centru. Petrus Italus da Lugano a venit şi a construit şi faţada aceasta. Aceea a fost o comandă a întregului oraş, aceasta una particulară. Breasla a avut fonduri tocmai din exploatarea minelor de argint de la Rodna.

Mai există aur la Rodna?

Da, există. Comunitatea săsească a venit din vestul Europei în anumite puncte, în sudul Sibiului, iar unul dintre puncte este Rodna. Cel mai probabil în prima jumătate a secolului al XII-lea, la Rodna au venit colonişti saşi care au avut un statut special. Au venit special pentru exploatarea minelor. Foarte probabil aveau deja informaţii despre ce este aici. La Rodna e un drum vechi care asigura legătura cu cnezatele ruseşti, deci era un centru important. Aici, pentru prima oară, s-a bătut monedă. Până la jumătatea secolului al XIV-lea, Rodna a fost un centru foarte puternic din punct de vedere minier. Decăderea Rodnei se datorează tătarilor care, la 1241, au distrus-o, dar, se spune foarte clar că la vremea aceea era un opidum, adică o fortificaţie. Şi azi mai există aur şi argint, în mod sigur, dar în momentul de faţă nu mai e rentabil de exploatat. După ce, în perioada comunistă s-a terminat cu exploatarea Rodna, nu a mai fost nicio iniţiativă ca să se vadă ce mai e acolo.

Interviu realizat de Cristiana Sabău