Bistriţeanca Elena Kuji, între Modena şi Sorbona

Elena Kuji a absolvit, în urmă cu doi ani, cu media zece, Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa. A fost singura din generaţia ei care a obţinut această performanţă ce a încununat, de altfel, 12 ani de şcoală în care a strâns nu mai puţin de 84 de diplome la olimpiade şi concursuri. Imediat după examenul de bacalareat, Elena a plecat în Italia ca studentă la Modena, acolo unde, anul acesta, va avea de susţinut licenţa.

Ce mai faci, Elena?

Acum, din fericire, sunt la Bistriţa. Am venit în vacanţă. Pe 20 septembrie mă voi întoarce la Modena, în Italia, unde studiez deja de doi ani, cu toate că al doilea an l-am încheiat la Sorbona, în Paris, unde am avut o bursă de la facultatea mea din Italia. Aşadar, sunt oarecum prin Europa, dar mă voi întoarce la Modena pentru anul următor.

Din câte ştiu faci parte şi dintr-o organizaţie a studenţilor români în străinătate. Cum ai ajuns acolo, ce faci, ai vreo funcţie?

Da, mi-am dorit foarte mult să nu pierd legătura cu România fiindcă nu am vrut să scap de ţara mea. Voiam, chiar de la plecare, să studiez limbi străine, trăindu-le mai ales. Liga studenţilor români din străinătate (LSRS) mi-a dat şansa să am un contact direct cu comunitatea română, mai ales a studenţilor, dar nu numai. Odată ce am ajuns în Italia, m-am înscris în LSRS. Eram membru pasiv, apăream pe site până ce am decis să trimit un e-mail către cei din filiala Italia. M-am întâlnit cu ei, am început să particip la reuniunile lor din toate oraşele Italiei şi, pe urmă, într-un proces de recrutare, mi-au oferit un post de prim consilier pe relaţii externe pentru filiala Italia. Am acceptat funcţia cu mare bucurie, am avut câteva acţiuni frumoase cu ei, după care, anul trecut, în august, am participat la „România Jună”, un eveniment pe care l-aş putea numi unul dintre cele mai frumoase din viaţa mea de până acum, de 21 de ani, şi atunci am cunoscut şi echipa centrală din LSRS, de oameni valoroşi, tineri români foarte capabili care studiază în străinătate, dar care doresc să facă ceva pentru România.

Fiind atrasă de munca în acest ONG, am decis să mă implic şi mai mult şi am trecut în echipa centrală ca vicepreşedinte-adjunct pentru relaţia cu filialele şi mă ocup acum de toate filialele LSRS din China până în America, absolut de peste tot din lume. Cam asta fac. Avem evenimente centrale. Ne întâlnim de două ori pe an, avem gala care va fi în 2013 pe care vreau să o promovez şi la Bistriţa premiind studenţi bistriţeni pentru că acolo se promovează excelenţa academică şi mă voi ocupa de asta. Chiar am început proiectul. Cam asta facem în LSRS, în general activităţi cu studenţii, dar avem o legătură cu ambasadele de peste tot unde avem filiale, avem seri de film, seri de concerte.

Sunt mulţi studenţi români în străinătate în acest moment?

Foarte, foarte mulţi. În LSRS sunt 6.000 de membri înscrişi pe site-ul nostru şi mai sunt o mulţime care nu sunt înscrişi. Noi avem filiale şi reprezentanţe LSRS în acele ţări unde avem mai puţini studenţi români. Îmi vin acum în minte Portugalia sau chiar Israel. Sunt puţini, dar sunt peste tot.

Spune-mi cum e viaţa unui student român în Italia?

Experienţa mea în Italia a fost mai mult decât fericită şi îmi dau seama acum retrospectiv, după un an la Paris. Mi-am dorit extrem de mult să studiez în străinătate şi am ales Italia la sfatul mamei mele şi al profesoarei mele de română din generală care a fost şi este mentorul meu, un om drag sufletului meu, care mi-au spus să aleg cu inima.

Toată lumea îmi spunea să merg în Anglia, du-te în Franţa, du-te în America şi eram deja bulversată. Trebuia să decid. Cel mai bun sfat pe care l-am primit a fost acesta: alege şi cu inima, nu doar pentru că ai auzit că ar fi Cambridge o facultate excepţională.

Am ajuns în Italia după ce am fost invitată de Ministerul de Externe de acolo să fac un tur al universităţilor, m-am informat timp de doi ani, am dat interviuri la mai multe universităţi şi, în final, mai aveam de optat între două, Milano şi Modena şi am decis, într-o fracţiune de secundă, după ce am dat interviul final, că vreau să studiez la Modena.

Sunt extrem de încântată de alegerea mea. Şi tocmai pentru faptul că m-am informat foarte mult, ştiam unde e supermarketul, ce cursuri am fiindcă participasem la ele înainte să mă înscriu la facultate, nu am fost deloc şocată. Mi-am dorit mult să ajung acolo şi aşteptările mele au fost foarte bune şi mi s-a demonstrat că e mai bine decât mă aşteptam eu să fie. M-am acomodat foarte uşor, nu am avut parte de rasism, nu am avut parte de incidente neplăcute. Mediul universitar în care sunt este unul foarte deschis, de la profesori, la colegi, la secretare, toată lumea e foarte dispusă să ajute. A fost o experienţă mai mult decât frumoasă. Mă simţeam italiancă anul trecut, ceea ce nu s-a întâmplat la Paris. Acolo nu m-am simţit franţuzoaică absolut deloc. Mă simţeam un român marginalizat, din păcate.

De ce spui asta?

Acolo am avut parte de foarte multe secvenţe în care am simţit discriminarea şi rasismul la cote foarte înalte, dar am avut noroc cu LSRS pentru că am intrat în comunitatea studenţilor români de acolo şi am legat şi prietenii, am cunoscut şi foarte mulţi străini cu care păstrez legătura şi acum. Am avut experienţe frumoase.

Eu ţin foarte mult la ţara mea şi întotdeauna m-am străduit să fac lucruri frumoase pentru mine, pentru familia mea, dar şi pentru ţara mea. Întotdeauna am avut şi gândul acesta şi automat acolo erai catalogat din prima când spuneai că eşti român, şi eu spun că sunt româncă cu mare mândrie, spuneau că nu vor să aibă de-a face cu românii sau nu vor să îşi închirieze casa unor români. Replici de genul acesta pe mine m-au rănit.

Eu am mers în Italia în mijlocul unui conflict major între Italia şi România, extrem de mediatizat, şi toată lumea îmi spunea că e înspăimântător să mergi ca român în Italia, dar nu am avut absolut nicio problemă. Acolo am fost primită frumos în sensul că mi se dădea o şansă să-mi spun opinia, să fiu cunoscută şi pe urmă îmi spuneau „A, îmi demonstrezi că românii pot fi de calitate!”.

Elena, fiind şi studentă în România, la Facultatea de Litere a UBB la secţia italiană-franceză, fă te rog o comparaţie între învăţământul superior din Italia şi cel de la noi.

Paralela aceasta este cerută de toată lumea. Şi noi, la LSRS, facem astfel de paralele. Sunt avantaje şi dezavantaje în orice sistem universitar. Eu sunt extrem de încântată de facultatea mea din Italia pentru că am simţit, de fiecare dată când am ieşit de la un curs, că am rămas cu ceva, ceea ce pentru mine este foarte, foarte important.

Teorie multă, în primul an, într-adevăr, dar pusă în raport direct cu contemporaneitatea. Adică eu ieşeam de la lecţie, din Italia, şi deja vedeam altfel ceea ce se întâmplă în jurul meu sau înţelegeam altfel ce îmi spuneau cei din jurul meu, ceea ce mi s-a părut foarte important în sensul că simţeam că e ancorată toată materia aceea, chiar dacă era de acum câteva sute de ani, era ancorată în ce se întâmplă în lumea de azi.

Nu m-am plictisit niciodată la un curs. Eu mă plictisesc destul de uşor atunci când simt că pierd timp, dar acolo nu m-am plictisit. A fost o singură profesoară care nu m-a fascinat. În rest, am fost de-a dreptul fascinată de dascălii mei. Am avut acel gen de dascăli în faţa cărora rămâi fără cuvinte, îi admiri şi îi apreciezi şi vrei să absorbi cât mai multă informaţie de la ei.

În România, nu frecventez facultatea la zi, dar îmi dau seama că suntem ancoraţi în trecut şi nu ne dăm seama că ceea ce ar trebui să studieze elevii, ar fi necesar să fie mai mult un ajutor de a-ţi deschide ochii, de a privi lumea cu alţi ochi şi de a avea argumente la tot ce ţi se întâmplă în jur. Eu cred că asta ar trebui să ne înveţe în universitate.

Eu am fost foarte fericită că am scăpat de comentarii literare, deşi am fost fan al acestei materii. Când am avut Bacalaureatul, deşi am încercat să mă înscriu în grilă, eram terorizată de faptul că trebuie să scriu nişte clişee care se cer şi se punctează. În Italia, în schimb, ai foarte mult de învăţat. Ai cursuri de minim şase credite în sistemul Bologna, majoritatea de 8-12. Ai foarte multă materie şi foarte multe cărţi de învăţat: 30 cu steluţă, care e nota maximă la ei, iei dacă citeşti încă zece cărţi pe lângă şi ştii să ai o opinie argumentată. Acolo chiar m-am dus la un examen în care am învăţat cărţile respective şi oarecum mi-am contrazis cu argumente profesoara în examen, frumos, bineînţeles. În mediul universitar nici nu îţi poţi permite să faci altfel şi am luat şi o notă foarte, foarte mare, un 29. Acolo se punctează foarte mult originalitatea. Dacă vii şi ai argumente şi îţi explici punctul de vedere, cu toate că nu se înscrie în şabloanele pe care le-ai găsit în cărţi, eşti punctat, ascultat şi poate chiar apreciat. În România, asta nu se prea întâmplă şi cred că, din ce în ce mai mult, înghiţim şabloane. Şcoala ne învaţă să înghiţim replicile altora, gândirea altora şi devenim noi înşine nişte şabloane. Rareori întâlneşti oameni care într-adevăr au altă perspectivă.

Tu eşti studentă la Litere şi Filosofie. Ce specializare ai ales?

Da, dar în Italia e total diferit de ce se întâmplă la noi. În Italia e şi foarte diferit de la o universitate la alta.  Eu, de exemplu, studiez „Limbi şi culturi europene”. Aşa se numeşte licenţa mea, dar care merge mai mult spre diplomaţie culturală. Eu, de exemplu, în licenţa pe care o fac, pot să aleg din patru specializări. În primul an, am avut un trunchi comun toţi şi în anul doi am ales între patru direcţii, adrese cum le numesc ei. Eu am ales „Întreprinderi şi companii internaţionale”. Diplomaţia culturală ar fi specializarea mea.

Despre planurile de viitor ale Elenei Kuji, participarea ei la concursul Miss Univers şi experienţa trăită acolo, în partea a doua a interviului.

Interviu de Cristiana Sabău