Ce probleme au nevăzătorii din România?
Cea mai dură dură problemă cu care se confruntă nevăzătorii este absenţa modernizării formării profesionale în şcolile de stat şi absenţa locurilor de muncă. Lipsa diversificării acestor profesiuni în care nevăzătorii pot să fie pregătiţi este un lucru extrem de grav şi implicarea statului, a guvernelor de până acum, ar fi trebuit să fie o evidenţă, dar nu e. Noi, Asociaţia Nevăzătorilor din România (ANR), facem tot posibilul ca aceste lucruri să fie îndreptate până la urmă.
Nevăzătorii, ca şi celelalte persoane cu dizabilităţi, sunt foarte uşor de pregătit în domeniile în care dizabilitatea cu pricina produce compensarea, în domeniul disciplinelor auzului, ale tactilităţii şi ale memoriei, ceea ce înseamnă radiofonie, telefonie, muzică, calculator cu voce sintetică, care există şi funcţionează foarte bine, tot ceea ce reprezintă combinarea acestor abilităţi, abilităţile tactilităţii, cum ar fi de plidă, masajul terapeutic şi tot ceea ce ţine de memorie, limbi străine şi aşa mai departe.
Oferta educaţională e rudimentară?
Oferta educaţională este generoasă, dar cea de formare profesională este foarte redusă. Tinerii cu dizabilităţi pot studia la nivel liceal, postliceal, universitar, oriunde, atât în învăţământ specailizat, cât şi în cel obişnuit în cazul în care au tehnica necesară pentru accesul la informaţie şi educaţie. Ceea ce este grav în ţara noastră este că echipamentele asistive, cum le numim noi, deci tehnica pentru a studia, pentru a munci, pentru a avea acces la diverse valori nu este subvenţionată de stat ca în toate celelalte state europene, ca în Rusia, ca în Serbia, etc.
Câţi nevăzători sunt oficial în România?
În România aveam 80.000 persoane cu dizabilităţi vizuale, atât persoane complet nevăzătoare, cât şi persoane parţial nevăzătoare. Parţialitatea văzului merge până foarte departe. Aceste persoane sunt înregistrate la noi, al ANR. În statisticile oficiale sunt 120.000 după statistica de acum doi ani, numai că aceste statistici oficiale sunt foarte relative. Sunt extrem de multe persoane care, după părerea mea, nu au ce să caute în rândurile persoanelor cu dizabilităţi vizuale. În mod real, numărul obiectiv ar fi în jur de 70.000.
Este vorba aşadar de asistaţi social care nu au posibilitatea să îşi câştige singuri pâinea din cauza a ceea ce spuneaţi.
Aceste 80.000 de persoane sunt asistate social sub aspectul indemnizaţiei, dar nu şi sub aspectul serviciilor. Serviciile specializate le dezvoltăm noi, ANR. Nu există alte servicii specializate pentru asistenţa nevăzătorilor cu excepţia unor oraşe care sunt cât de cât accesibilizate în raport cu problemele vizuale, cum ar fi, de pildă, sonorizarea semafoarelor sau covoarele tactile care au apărut în Bucureşti, Târgu Jiu, de pildă.
Bistriţa candidează an de an la trofeul accesibilizării totale, dar deocamdată fără succes în ultimii doi ani. A fost bătut de oraşe cum ar fi L’Aquila din Italia şi Salzburg din Austria. Aceste servicii există, altele sunt foarte puţine. Serviciile le dezvoltă ANR prin filialele sale.
Ce credeţi că ar trebui să facă statul pentru nevăzători?
Statul e bine să susţină aceste aspecte, iar acolo este nevoie, e bine ca statul să ofere elemente de egalizare a şanselor. De exemplu, hotelurile ar trebui să fie accesibilizate sun aspect informaţional, să aibă inscripţii Braille în lifturi, să aibă o hartă tactilă şi covoare tactile care să îl orienteze pe om sau să fie construite în aşa fel încât nevăzătorul să se poată orienta geometric, cum este acesta, Hotel Diana, deţinut de o persoană nevăzătoare.
Interviu realizat de Cristiana Sabău
Adaugă comentariu