Ce înseamnă 5,7 milioane de lei? Nişte bani pe care statul român prin ai lui guvernanţi (PDL, UNPR, UDMR şi minorităţi) refuză să-i dea celor mai necăjiţi dintre bistriţeni, oameni care au în grijă persoane cu handicap, total dependente de cineva care să le fie alături 24 de ore din 24. De ce e suma atât de mare? Pentru că nu i-au mai plătit de-un veac în nesimţirea lor profundă şi-n lipsa totală de respect faţă de suferinţă şi durere.
Practic, în opinia unor indivizi aflaţi la putere, mulţi cocoţaţi în funcţii despre care nu ştiu nimic altceva decât că le aduc faimă şi bani, asistenţii personali pot să se descurce liniştiţi chiar dacă nu primesc niciun leu luni la rând. Cum să se descurce? Să meargă la muncă împingând un cărucior cu o persoană imobilizată sau, de ce nu, un pat. Dar, ca să cităm un ilustru ex-ministru al acestei ţări, pe „măria sa” Ioan Nelu Botiş, autor moral al unor legi imorale, mai întâi, aceşti oameni ar trebui să meargă la cursuri ca să înveţe meserii noi cum ar fi cea de tăietor de frunze la câini pentru POSDRU sau consilier la cabinetul preşedintelui. Acestea sunt meserii căutate în actuala economie de piaţă colorată în portocaliu şi în verdele curajos. Altele? Sunt simple cifre aruncate pe rapoarte ca să dăm bine, nu de alta, dar nu există.
Sigur că avem nevoie de diverse fantasmagorii cu care să ne justificăm salariile uriaşe, sigur că e important digul care se face în comuna fără apă şi sutele de milioane de lei date pe piatra aruncată pe un drum, dar câţi dintre cei care fac astfel de risipe ştiu ce înseamnă să fii bolnav în România anului 2011? Câţi au trecut prin spitale care nu au faşă cu care să-ţi lege rana, hârtie igienică sau simpla lingură cu care pacientul să-şi mănânce lăturile pe care i le dă te miri ce clinică prestigioasă de stat? Cei care nu au trecut să-i mulţumească lui Dumnezeu că sunt sănătoşi şi nu trebuie să treacă prin calvar, dar totodată să se gândească la ce face un om neajutorat, nepilos şi fără bani. E simplu, moare! Şi moartea nu e cel mai grav lucru care i se poate întâmpla unui suferind (mai ales de boli incurabile), chinul şi durerea sunt cu mult mai grave decât închiderea definitivă a ochilor. Din păcate, chinul unui om care suferă se răsfrânge asupra tuturor celor din jur şi în mod direct asupra familiei din care se alege câte un nefericit pe post de asistent personal. De ce să-i mai adaugi încă o suferinţă şi să nu-i dai bruma de bani celui care-l îngrijeşte? Nu există răspunsuri clare şi logice la această întrebare. Există însă consecinţe care nu-i vor ocoli pe cei care sunt acum la putere.
Cum de am devenit atât de nepăsători faţă de suferinţă? De ce-i suspectăm pe cei bolnavi că nu sunt şi pe cei care nu au bani că au? Probabil din acelaşi motiv pentru care suntem îndemnaţi să credem că oameni care îşi urmăresc doar interesul propriu au ajuns în funcţii publice ca să facă lucruri bune pentru oameni. Nu ne-au ajuns oare cele două decenii de libertate să înţelegem de ce fac oamenii politică? Pentru ei şi binele lor. Excepţiile sunt rare şi se pierd în oceanul de interese.
Azi, într-o şedinţă a Colegiului prefectural în care s-au adunat toţi şefii de instituţii şi toţi primarii, în afară de doi edili care s-au revoltat public pentru că nu au bani să le dea amărâţilor (primarul din Sângeorz-Băi, Roland Venig fiind unul dintre ei) nu am văzut pe nimeni să se ridice şi să protesteze pentru o nedreptate strigătoare la cer. Am auzit în schimb multe baliverne despre ce vom face şi ce vom drege, despre cum ne vom implica şi vom rezolva, nimicuri de umplut agenda şi de justificat nimicul general. Până când vom mai răbda ipocrizia şi fariseismul?
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu