Un sat de lângă Bistrița avea, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o sinagogă, iar între 1880 și 1930 și rabin. Numele satului provine din regionalismul ardelenesc magyaró (‘mogyoró’), care înseamnă ”alună”.
Este vorba despre satul Şieu-Măgheruş, Măgheruş/Sajómagyarós, Magyarós al cărui nume provine din regionalismul ardelenesc magyaró (‘mogyoró’), care înseamnă ”alună”. Denumirea săsească e o traducere a toponimului maghiar.
Prima denumire românească a apărut în anul 1830 – Magyeresu, potrivit Bogății din istoria vie a Transilvaniei.
Deși făcea parte din zona satelor săsești din nordul Transilvaniei, nu a aparținut districtului privilegiat al Bistriței, fiind un sat iobăgesc mixt maghiaro-săsesc. Documentele menționează și o biserică reformată în anul 1621, care azi nu mai există.
Biserica parohială catolică este menționată documentar din anii 1332-1335, Pet. sac. de Monorous, în registrele de dijmă papală. A fost construită în secolele XIII – XIV, începută în stil romanic, continuată în stil gotic, cu transformări importante în anul 1633, secolul al XVIII-lea și anul 1863.
După exodul sașilor transilvăneni, aflați sub administrație maghiară și sub ocupație militară germană, din septembrie 1944, biserica a intrat în posesia parohiei ortodoxe, care însă folosește o altă biserică, construită în 1880 de greco-catolici.
După anul 1600, în urma repetatelor distrugeri și pustiiri, satul devine majoritar românesc. Evreii au venit aici încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1830 exista deja o sinagogă în sat. Comunitatea a avut propriul rabin între anii 1880 și 1930.
Satul are și un castel de secol XVIII, castelul Rákóczi. Pe culmea Hegyeris/Hederiș (colocvial Hegyeriș) a existat o cetate medievală de pământ – Cetatea Sfântului Ladislau.
În anul 1910, satul avea 1.167 de locuitori, din care 706 români, 220 sași, 130 evrei, 60 țigani și 40 maghiari.
Adaugă comentariu