După această carte, Mircea Cărtărescu nu a mai putut scrie mai nimic: Aproape că nu mai pot nici vorbi

La Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică de Cameră „Poezia e la Bistriţa”, Mircea Cărtărescu a vorbit despre „experienţa traumatizantă” generată de ultima sa carte, după care nu a mai putut scrie nimic, despre prozatorii buni care sunt, de fapt, poeţi, dar şi despre felul în care predă literatura la universitate, făcând-o atractivă pentru studenţi.

„Prozatorul normal, obişnuit, scrie proză, iar prozatorul bun scrie poezie. Toţi marii prozatori pe care îi cunoaştem sunt, de fapt, mari poeţi. Dostoievski, în jurnalul său, spunea un lucru foarte interesant, şi anume că, pentru a scrie un roman, un prozator are nevoie să pornească de la câteva sentimente puternice, care sunt temelia romanului, iar pe baza acestor sentimente el construieşte cartea, îi face structura narativă, personajele, dar la bază sunt aceste sentimente. În primul rând, o operă romanescă este o operă de poet. De-asta Dostoievski este un prozator atât de mare pentru că e un mare poet. O proză, un roman, este ca un tablou întunecat al lui Rembrandt în afară de câteva puncte de sclipire pe o platoşă, pe mânerul unei spade. Noi citim hectare de pagini dintr-o carte ca să ajungem la acele puncte de strălucrire care luminează tot restul romanului. Un romancier nu trebuie să facă poezie pe fiecare pagină. Uneori îşi salvează romanul în ultimul paragraf al său, dar trebuie neapărat să aibă acel punct de strălucire poetică fără de care nimic nu are niciun sens pentru că poezia nu e numai arta versurilor – arta versurilor este atât cât este – poezia este graţia universală. Ce nu are graţie nu poate funcţiona în matematici, oriunde, în filosofie, nu numai în zona strict culturală. Orice text trebuie să aibă o stare de graţie, iar această stare de graţie este poezia. Aş spune şi un truism: există mari poeţi care nu au scris niciodată, nu le-a trecut niciodată prin minte să scrie, dar vorbind cu ei, îţi dai seama imediat că sunt mari poeţi, oameni simpli, obişnuiţi. Cineva care vinde la piaţă te lasă câteodată cu gura căscată. Sunt mari poeţi printre noi, mari spirite care, dintr-un motiv sau altul, au ales să fie oameni simpli doar”, a spus Mircea Cărtărescu.

El a vorbit şi despre ultimul său roman, „Solenoid”: „Am încercat şi în această carte să rămân poet. Ce sens are să scrii un roman de familie dacă nu e, de fapt, un mare volum de poezie? Eu aşa am considerat această carte, ca un mare volum de poezie, în care eu am încercat să spun un lucru definitiv despre ce mi-a fost dat să trăiesc. Am acea vârstă de la care începi să te uiţi în urmă şi să vezi ce a rămas nu din tine, nu din scrisul tău, ci din lumea ta, fiindcă fiecare dintre noi generăm în mintea noastră o lume. Şi am dat, din punctul meu de vedere, un răspuns atât de definitiv încât am rămas apoi cu gura căscată. Solenoid mi-a luat cuvintele. De la Solenoid nu am mai putut scrie aproape nimic şi aproape că nu mai pot nici vorbi. A fost o experienţă traumatizantă pentru mine şi sper să nu fie una dintre acele cărţi care îţi frâng şira spinării. Câteodată, un autor apucă să scrie o carte după care rămâne autorul acelei cărţi. Nu mai scrie niciodată nimic. Junger, în ultimii 40 de ani de viaţă ai săi, nu a mai putut scrie decât jurnal pentru că e greu să mai scrii ceva după un roman atât de definitiv ca Pe falezele de marmură. Sunt nenumărate alte cazuri care mie îmi bântuie nopţile ca nişte coşmaruri. Sunt foarte fericit că am reuşit să duc această carte până la capăt, dar cu ce preţ? În mod normal, eu mai am un sfert de viaţă de trăit. Ce voi face aici? Voi mai putea scrie ceva bun vreodată? Mi-a rămas în minte ce spunea Maiorescu: ai un singur bloc de marmură, poţi face din el o Minervă sau o figură caricată. Blocul meu de marmură a devenit o ţandără. Ce voi putea face din ea, voi mai putea face vreodată cu ea?”.

Întrebat cum predă literatura la Universitatea Bucureşti, unde este cadru didactic, Mircea Cărtărescu a răspuns: „Cu entuziasm. Am observat că, dacă nu ai entuziasm, tot ce spui, chiar dacă sunt lucruri foarte inteligente şi arată o cultură extraordinară, nu se prinde nimic. Şi asta e valabil şi pentru critica literară. Eu când scriu critică literară, de obicei scriu despre prieteni, scriu numai ca urmare a experienţei fericirii. Nu pot să scriu despre o carte care nu mă entuziasmează. Mă face fericit să fiu fericit. Aşa le vorbesc şi studenţilor mei, ca unor oameni maturi, ca unor egali cu desăvârşire ai mei şi încerc să-i facă îşi şteargă din minte toate filtrele care le-au fost băgate acolo, de pildă filtrul prin care Eminescu se citeşte altfel decât Dumitru Crudu. Nu e nevoie de un astfel de filtru care să ni-l aproproprieze pe Eminescu. El e foarte normal şi direct. Nu contează că au trecut 150 de ani de la poeziile sale. Budai Deleanu e un contemporan al nostru, ba mai bun ca mulţi dintre noi. Cantemir e un contemporan al nostru şi îl poţi savura fără niciun fel de filtru istoric, fără nicio condescendenţă istorică. De obicei, un profesor de literatură e o persoană stupid de condescendentă. El ia autorii pe care îi predă ca pe o grădiniţă de copii: bietul Heliade Rădulescu, pentru epoca aia era destul de bun. Nu! E destul de bun pentru epoca asta. E destul de bun pentru noi. Eu am încercat să fac un lucru care să readucă la viaţă nişte oameni care nu au murit niciodată de fapt. Dacă tu îi consideri pe Bacovia, Blaga, Arghezi nişte oameni morţi care au scris pentru morţi, niciodată studenţii nu au să îi înţeleagă. Nu, ei sunt oameni vii care au scris pentru oamenii de azi. Altfel nu poţi ajunge la ei. Acesta e singurul meu principiu după care predau literatura”.