File negre de istorie. Se împlinesc 78 de ani de când Bistrița a fost ocupată de Armata Roșie

În data de 13 octombrie se împlinesc 78 de ani de când orașul Bistrița a fost ocupat de Armata Roșie sovietică, iar cu o zi înainte să se întâmple lucrul acesta s-au retras trupele germano-hortiste care au distrus poduri, rezervorul de apă al orașului și uzina electrică.

În lucrarea ”Județul Năsăud – realităţi social-economice după retragerea administraţiei maghiaro-hortiste, trecerea frontului şi în primii ani ai sovietizării și instaurării regimului comunist (1944-1947)”, profesorul Viorel Rus relatează pe larg întâmplările din acele zile.

”Ajuns în octombrie 1944 pe teritoriul judeţului Năsăud, frontul nu a prilejuit lupte grele între trupele sovietice şi româneşti aliate şi cele germano-hortiste. Totuşi, pierderile şi distrugerile au fost catastrofale atât în domeniul economic propriu-zis, cât şi în infrastructură şi la nivel uman. Au distrus şi jefuit mai întâi autorităţile hortiste la plecarea lor spre Ungaria, apoi trupele germane şi hortiste în retragere, iar ceea ce a mai rămas trupele sovietice de ocupație. În zilele din urmă ale stăpânirii lor, peste tot în judeţul nostru, din ordinul superiorilor lor, jandarmii hortişti au intrat în gospodăriile locuitorilor şi, sub ameninţarea armelor, au rechiziţionat caii şi căruţele în care au fost încărcate toate bunurile de valoare ale oamenilor şi instituţiilor jefuite. Au fost luate de către unguri obiecte de mobilier, banii oamenilor şi ai primăriilor, registre administrative, în unele comune chiar registrele de stare civilă şi foile cadastrale, îndreptându-se cu ele spre ţara lor. Ceea ce nu au putut lua cu ei au distrus şi au aprins.

Au urmat distrugerile şi jaful din ziua de 12 octombrie şi noaptea de 12 spre 13 octombrie 1944, când s-au retras ultimele trupe germano-hortiste. În Bistriţa a fost aruncat în aer podul Budacului şi podurile de pe canalul morii, rezervorul de apă al oraşului, uzina electrică şi a fost aprins magazinul ”Saxonia”. Apoi, pe măsura retragerii lor, nemţii şi ungurii au distrus toate podurile de cale ferată şi cele de pe şoseaua spre Beclean și Dej peste râurile Bistriţa şi Someş.

La fel s-a întâmplat, după cum nota academicianul Iuliu Moisil şi pe Valea Someşului şi în Năsăud. Acolo, ”germanii au distrus toate podurile de cale ferată de pe şoselele de pe Valea Someşului din sus de Năsăud, precum şi marele pod peste Someş, dintre Năsăud şi Tradam (Jidoviţa), (…) au distrus uzina electrică, Năsăudul rămânând fără lumină electrică”.

Tot atunci militari maghiari au pătruns în ”Muzeul Năsăudean” şi au furat icoane vechi, chiar medalia de aur cu care fusese decorat drapelul Batalionului I al Regimentului Grăniceresc în urma evenimentelor de la 1848, au distrus şi murdărit tot ce au găsit: acte, cărţi, fotografii, tablouri istorice româneşti. În acele zile pe drumurile judeţului erau mânate spre vest cirezi de vite şi turme de oi luate de la oamenii din judeţ şi chiar din alte părţi. Într-un cuvânt, cum se menţiona într-un memoriu al Prefecturii Judeţului Năsăud adresat Guvernului României la 8 noiembrie 1944, „… s-au ridicat bunurile şi s-a distrus tot ce a purtat pecetea vredniciei şi muncii româneşti …”.

La acestea s-au adăugat deportarea, uciderea şi schingiuirea multor locuitori români ai judeţului, inclusiv femei şi copii. Dintr-un grup de aproximativ 30 de ”prea buni români” care deranjaseră administraţia hortistă din judeţ, arestaţi şi deportaţi în 24 august 1944 după ce armata română întorsese armeleîmpotriva Germaniei şi Ungariei, a făcut parte împreună alţi fruntași români din tot judeţul şi tatăl meu Petru Rus pe atunci învăţător în satul Dipşa, după ce în anul 1943 întreaga familie am fost obligaţi de către autorităţile hortiste să părăsim comuna natală Rebra. Românii din grup au fost chemați la Comisariatul Militar Maghiar din Bistriţa sub pretextul unor verificări, iar ajunși acolo au fost arestați și puși sub pază armată. Noaptea, după ce s-a constituit lotul respectiv, cu cătuşe la mâini, au fost duşi cu trenul până în staţia Dej-Triaj. Cazaţi în vagoane de marfă au fost puşi la muncă forţată sub pază militară la repararea şiîntreţinerea liniei ferate pe care începuseră să se retragă trenuri încărcate cu echipament militar,dar şi cu maşini, utilaje şi instalaţii civile demontate din întreprinderi de pe teritoriul judeţelor cefuseseră sub ocupaţie hortistă după 1940, inclusiv din Bistriţa.

La apropierea frontului, grupul respectiv a fost transferat în condiţii dramatice, cu trenul, la marginea oraşului Debreczin în Ungaria, într-un lagăr organizat ad-hoc în sediul institutului agronomic, unde au trebuit să îngrijească sub pază militară porcii din crescători a instituției. Apropiindu-se din nou frontul, s-a pus problema evacuării lotului respectiv mai spre vest,uciderea oamenilor ori lăsarea lor acasă. Setoşi de sânge şi încrâncenaţi de ura împotriva „duşmanilor români”, paznicii în majoritate secui au hotărât să-i împuşte după care să se facă nevăzuţi. Dumnezeu a vrut însă ca majoritatea dintre ei să se întoarcă la familiile şi copiii lor. Cu câteva ore înaintea execuţiei, un ziar maghiar ajuns în lagăr prin poștă anunţa că Guvernul român avea cunoştință de existenţa deţinuţilor şi prin intermediul Ambasadei Elveţiei cerea ca aceştia săfie eliberaţi. Comandantul unităţii de pază, profesor la acel institut, a putut astfel opri măcelul spunând paznicilor secui ardeleni că dacă deţinuţii ar fi ucişi familiile şi copiii lor din Ardeal îi vor căuta la terminarea războiului, iar ei nu vor scăpa fără pedeapsă, şi că, după ce deţinuţii vor fi eliberaţi primind bilete de eliberare sub semnătură, vor putea să facă ce vor dori cu dânşii. Atâta doar că deţinuţii, aflând de la unul dintre paznicii lor ceea ce li se pregătea, la ieşirea de pe poarta lagărului s-au împrăştiat revenind acasă pe jos fiecare cum a putut. Nu au lipsit în timpul retragerii autorităţilor şi trupelor maghiaro-hortiste din județ nici crimele abominabile săvârşite asupra populaţiei româneşti”, a scris profesorul Viorel Rus în lucrarea sa.

Despre intrarea trupelor sovietice la Bistrița scrie și prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta în lucrarea ”Orașul Bistrița în timpul administrației militare sovietice”.

”În dimineața zilei de 13 octombrie 1944, a intrat mai întâi în oraș o patrulă rusească, iar după aceea, mai multe convoaie de infanterie și cazaci, împreună cu artilerie, camioane și căruțe. La intrarea trupelor, unii dintre soldați, simulând a întreba câte este ora, au luat de la locuitori ceasurile de buzunar. Alții, spărgând ușile și ferestrele, au intrat în casele absenteiste și au luat mai multe lucruri. Soldații au intrat și în casele locuite, unde au cerut ceasuri și băuturi. La noi au venit deodată patru soldați înarmați, cerând țigarete sau tutun și controlând toate camerele. De pe masa de birou a tatei au luat lampa electrică, iar din bucătărie, ceasul cel mic de pe dulap și câteva cutii de chibrituri.

Acești soldați făceau parte dintr-o coloană de artilerie, care s-a așezat câteva ore, pentru popas, la marginea străzii, înaintea porții casei noastre, de pe strada Regina Maria. După plecarea lor, prin Bistrița s-au perindat alte și alte coloane și unități de armată rusească, care au inundat toate străzile din oraș. Unii dintre ei intrau în casele părăsite, dar și în celelocuite, așa încât și noi am avut parte de asemenea vizite, care ne produceau frică și groază, pentru că, în primul rând, nu ne puteam înțelege cu ei, cei mai mulți fiind chirchizi, tătari și alte seminții din părțile sudice ale Rusiei.

În ziua de 13 octombrie 1944, Maiorul Sebacovschi aflat în fruntea Comandamentului Militar, instituit la Bistrița, a încearcat să reorganizeze, administrația orașului, numindu-l primar pe preotul Ion Costan viceprimar pe Victor Molnar, iar prefect al județului pe col. rezervă Teodor Sbârcea, ajutat de Dr. Titus Crișan. Numele județului a revenit la titulatura anterioară ocupației horthyste, de Năsăud, în loc de Beszterce-Naszód. (…) Ocupația sovietică a României, respectiv a orașului Bistrița, se referă la ocuparea acestui teritoriului de către trupele Armatei Roșii, pe durata ofensivei din anul 1944 de pe Frontul de Răsărit din Al Doilea Război Mondial, situație care a fost menținută până în anul 1958.

Actuala stradă General Grigore Bălan a purtat mult timp denumirea de ”Calea Armatei Roșii”.

Foto: Podul Budacului, 1944, Colecție ”Bistrița de altădată”