”Frăţia drumului” pe Via Transilvanica: ”Capătul drumului, sfârșitul poveștii”

(FOTO) ACTUALIZARE Alin Ușeriu, Mircea Miclea, Toma Farcane și Voicu Bojan continuă să meargă pe jos pe Via Transilvanica în ceea ce numesc ei „Frăţia Drumului”. După ce au străbătut o parte din traseu în Bistrița-Năsăud, ei au ajuns în alte județe și au încheiat prima călătorie. De ce surprize au avut parte, în jurnalul de călătorie de pe Facebook Tășuleasa Social:

Ziua a noua, ultima. ”Din Lupeni, trecând prin sate mistice, până devenim anonimii perfecți în Odorhei, la oraș.

Mari minuni poate face cu sufletul pribeagului un somn bun, într-un pat curat! La fel o dimineață senină, după ploaie, într-o grădină plină de flori, nu departe de o mașinărie de cafea torcând la espresso-uri ca o mâță-n călduri.

Spiritul se înalță în tării precum un balon scăpat de o mână de copil într-un parc de distracții. Te trezești că poți cugeta la treburi adânci, pe inima goală. Primii kilometri între Lupeni și Bisericani ni-i umple Mircea cu reflecțiile lui despre înțelepciune.

‘Oare de ce e bufnița un simbol al înțelepciunii? Fiindcă ea se trezește la viață și devine activă doar când se lasă noaptea. La fel, devenim cu toții înțelepți abia la amurg, când se apropie noaptea vieții. Tinerețea e energie și nebunie, nu înțelepciune. Dacă e colmatată de prea multă înțelepciune, devine suspectă. Eu cred că e bine să fie așa.

Care ar fi definiția mea personală despre înțelepciune? Înțelepciunea e acel tip de cunoaștere pe care n-o ai atunci când ai avea nevoie de ea și pe care o dobândești abia când nu-ți mai folosește la mare lucru.’

Doi umblăm pe asfalt, doi pe un drum de pământ paralel, încleiat de lut moale. În Bisericani încep cugetările despre Sfântul Duh, fiindcă în ungurește, zice Tomasso, chiar asta înseamnă numele comunei: Szentlélek.

De aici sărim în dezbaterea unui proverb simpatic, care tradus în română spune ce înseamnă să fii ‘sărac ca un șoarece de biserică’. În fața bisericii, trei mașini identice: roșu, galben și albastru, care îmi amintesc de un grafitti pe o poartă de tablă din Cluj: ‘roșu, galben și dezastru’. Uite-așa macină gânduri neostoita minte a călătorului.

Lângă biserică e școala frumos renovată în curtea căreia se păstrează, ca un muzeu, vechea școală, din lemn, cu prispă. Nu departe, o statuie de piatră a Fecioarei, apoi una de lemn, a Fiului. Pe dealul Gordon din vecini se vede în depărtare, străjuită de două păduri statuia Inima lui Isus

Este, se pare, cea mai mare și mai interesantă statuie a lui Isus din estul Europei, dar nouă nu ne mai prea arde de obiective turistice care presupun urcarea vreo oră a încă unui munte. Ținta noastră de azi e Odorheiu Secuiesc, la oraș. Adevărul e că ne e un pic dor de oraș.

‘De ce nu salutați când umblați pe drum?’ se aude o voce pițigăiată de după un gard, lângă o casă veche, în paragină. Ne chiorâm peste tot până să-l dibuim în umbră pe moșul de poveste, cu barbă albă și chipiu de pescar lipovean, care stă sub o prispă, ce dă să cadă pe el. Tomasso vorbește cu el în maghiară. Omul e de fapt, prietenos, doar că nu știa cum să intre în vorbă. Pe final, scoate o sticlă cu vișinată, dar e prea devreme pentru așa ceva.

Facem un ocol vast pornind din Bulgăreni spre Polonița cu scopul de a fenta șoseaua. Revelații mici îți sar în cale, ca iepurii: câmpuri de albăstrele de un metru, la care nu țin minte să mă fi uitat atent vreodată, dealuri domoale și păduri tinere din care se ițesc hăulind pui căței ai nimănui, cu urechi străvezii și figuri deznădăjduite, de viitoare victime ale vulpilor. Și cea mai tare: de nicăieri, în iarbă, o literă mare V din fibră de sticlă, inițiala numelui meu, părând desprinsă de pe carlinga vreunui ozeneu în tranziție.

Pătrundem în Ohorhei coborând de pe deal, pe lângă o fermă. După atâta amar de peisaj și sate pășim cu grijă, ca pe ouă, cu smerenia pe care ți-o dă anonimitatea.

‘De oraș ți-e urât pentru că acolo nu te cunoaște nimeni. Poți muri fără să aibă nimeni habar cine ești.’ Așa cugeta vecinul meu de la munte, exprimând spaima atavică a țăranilor pentru orice aglomerări urbane, acolo unde devii străinul perfect. Sau cum se zice în Ardeal: ‘nimea-n drum’.

După lumile satelor închegate de ritmuri ancestrale, de reguli nescrise, de o oarecare coerență mentală și locativă, un oraș pare un coșmar de stridență și contrast. Lângă grandoarea clădirilor istorice proaspăt renovate ai hidoșenii de construcții cum e sediul ANAF. Un fel de șopron de sticlă verde cu pretenții de zgârie nori ratat. Eu cred că toată arhitectura din sticlă în România ar trebui aruncată urgent în aer, prin decret.

Oamenii te șterg pieziș cu privirea. În vitrine, manechine cu poșete se uită în gol, cu figuri deznădăjduite. Semne strâmbe de circulație se conversează cu antene de satelit, vegheate de un palmier din plastic lung de 3 metri. Nu departe, de sub un panou publicitar în fața unui mall pe nume ShangHai, un băiat de cartier sprijinit de un cărucior debordând de obiecte se uită la tine fix, ca la un animal exotic, scăpat de la ceva zoo.

Terasa la care tragem are pretenții. Chelnerii sunt înțoliți, gelați, se mișcă cu stil. Ca să destindem atmosfera înțepată, ne descălțăm pe sub masă. Tălpile noastre goale sunt lipitori care sug răcoarea de pe gresia rece. În meniu, tot soiul de fantezii. Ochii-mi cad pe o mâncare cu un titlu irezistibil: ‘Preferința regelui’. Nu mă interesează ce conține, o vreau. Îmi amintește de reclama unui restaurant din Vegas: Eat like a king, drink like the village idiot.

Mâncând, votăm dacă mai mergem vreo 30 de kilometri spre sud sau ne cărăm acasă cu primul autobuz? Dacă scopul muncii e tocmai sfârșitul ei, respectiv timpul liber, odihna, pensia, oare nu cumva și sensul final al mersului pe jos ar putea fi oprirea, descălțarea, statul locului?

Cu două abțineri și două voturi ‘pentru’ decidem că gata, ne-au ajuns cei 200 de km. Ca niște castraveciori cornișon, degetele de la picioare pe sub masă tresaltă ferice, visând la sandale.

Autogara, ca depozitar al venirilor și plecărilor, e un conglomerat de trăiri colorate. În toaletă, lângă o casă de marcat cu un bon ca o limbă scoasă, doarme învelit într-o păturică cu desene animate, un copil.

O țigancă simpatică își pune în joc toată arta persuasiunii până Mircea și Tomasso se aleg cu două curele din piele de bou de care nu au deloc nevoie. Cu ochii pe mesajele din telefon, Alin rezistă asalturilor unui vânzător ambulant de cuțite ceramice care ‚taie ca briciu’. În rama ferestrei unui autobuz plecând aiurea, o femeie își șterge rapid o lacrimă. Crede că n-o vede nimeni.

Și imediat ce se pornește autobuzul nostru începe și ploaia. O ploaie îndesată și lungă, care ne spală urmele pașilor făcuți cu greu până aici. Mergem exact pe unde am venit, prin locuri cu nume familiare, doar că realitatea e acum diferită. E o realitate blurată, ca filtrată de perdeaua de apă curgând pe geam și dată înapoi cu repezitorul. E ca pe vremuri când zile întregi se tot relua pe canalul unic programul de Revelion, în ianuarie, sub genericul ‘Dacă doriți să revedeți’.

O vreme, nu mai dorim să revedem nimic. Visăm ca Ulise la doar un singur lucru, miraculos de banal: întoarcerea acasă. Pe scaunele chiar din spate, deasupra motorului, ca niște navetiști de clasă, tăcem și închidem fiecare pe rând, ca obloanele, ochii.

Iar realitatea așa cum o știm, se cască neagră, ca o gură de peșteră stând să ne înghită. Capătul drumului, sfârșitul poveștii”.

Ziua a opta. ”Alunecarea din paradisul de la Atia drept într-un han depresiv din Lupeni, fix ca patru mâțe plouate.

 

Călătoria pe jos e un paradox. Pe măsură ce aduni kilometri în picioare, totul se sedimentează și se simplifică. În toată această vreme, realitatea se augumentează, devine mai semnificativă, mai intensă. Umbli mecanic, cu ochii în pământ, dar ești atent să nu calci gâze, melci sau pui de șerpi. Parcă ai vedea totul cu încetinitorul, în culori mai saturate.

Îți reglezi pasul după cel din față, ca în marșurile acelea funebre din armată. Din mers, culegi o corcodușă sau o vișină coaptă. Gusturile îți explodează pe limbă. Devii atent la mirosuri și sunete. Percepțiile ți se ascut și începi să vezi detalii acolo unde altfel, n-ar fi nimic interesant.

Cazi într-o mirare edenică, de început al tuturor lucrurilor. Smulgi din mers o frunză de nuc și vreo 200 de metri te uiți la nervurile de pe dosul ei, ca la o minune. Apoi o frămânți în palmă și palma ți-o lipești de față. Inspiri adânc. Mirosul acela dulce-amar, de toamnă și de verde te trimite mai departe, la iarnă și la cozonaci cu nucă, cu coaja arămie, lucind a albuș de ou.

Mergi înainte, de parcă lumea toată ar fi un drum. Trupește pari prezent, dar nu ești, fiindcă mintea a luat-o razna prin lume, de mână cu sufletul tău cu tot. Trăiești clipele, unele după altele, înșirate una lângă alta ca scândurile gardurilor pe lângă care treci. Devii un pic zen, fără să-ți fi propus.

Semeni cu tipul ăla dintr-o parabolă budistă, care e urmărit de un tigru până pe buza unui munte. Ca să scape, se prinde de o tufă și se lasă să atârne deasupra unei prăpăstii. Tigrul rânjește colții, în timp ce rădăcina tufei începe să cedeze, centimetru cu centimetru. Jos e hăul. În acea clipă, omul vede sub nasul lui o frăguță mare, roșie, coaptă. O rupe, o bagă în gură și închide ochii, savurând cu toată ființa gustul acela sublim.

În pădure, o cărbunărie. Niște oameni tăcuți aranjează lemnele într-un soi de piramidă imensă pe care o acoperă cu rumeguș, o udă și o las să ardă mocnit, zile în șir. Cu acești cărbuni cumpărați din benzinării românii fac mici. Parcă am sărit în alt timp, din vechime. Scena are un parfum medieval, de road movie rusesc, parcă ruptă din romanul Laur al lui Vodolazkin.

Pădurile, șesurile și urmele de urs începe să semene unele cu altele. Asta de pe cărarea ce duce la Inlăceni e chiar foarte proaspătă, un mulaj perfect în lut, cu toate cele 5 gheare la purtător.

Aceeași oboseală umedă a amiezii. Aceleași dureri: glezna dreaptă, contractura din pulpa stângă, o șurubelniță scobind în genunchiul lui Alin. Aceeași emoție la intrarea în sate: Că magazinul e ferecat și toți sunt la muncă, pe câmp sau în livezi.

Secuii au aproape un cult pentru livezi de meri și peri, la fel cum au pentru animale: vite, bivoli, cai. Satul e frumos, imobil, cu mușcate roșii în ferestre. Are și casă de oaspeți renovată, pentru pelerini.

O căruță trasă de doi cai oprește în fața magazinului închis. Așteaptă. Așteptăm împreună. În căruță, o familie cu doi copilași. Pe capetele bălaie, copiii au pălării roșii. Când îndrept aparatul spre ei, fug ca sălbaticii într-o curte. La poartă, decolorat, atârnă un steag secuiesc.

Ca din pământ, apare o doamnă cu cheia și ușa magazinului Dancs se deschide, ca un miracol al bunăstării. Doamna nu vorbește română prea bine, noroc că avem o jumătate de ungur cu noi.

Stăm la umbră, în coasta drumului care duce la biserica unitariană. Tomasso povestește o amintire, la fel cum facem, periodic, fiecare:

“Veverița a putrezit de mâncare”. ’Cu propoziția asta și-a făcut vărul meu din Secuime tema la limba română, o limbă tare abstractă pentru elevii din zonă. Cerința era să facă o propoziție în care să apară verbul ‘a putrezi’ și substantivele ‚mâncare’ și ‚veveriță’. Văru’ s-a executat rapid. Că afirmația n-are nici o noimă? Asta s-o descurce profa de română, că doar ea a dat tema’.

Casele din Firtușu par un muzeu în conservare. Deasupra porțile sculptate cu viță de vie ale curților sunt construite în forme rectangulare, cu acoperiș de șindrilă, case pentru păsări. Secuii sunt niște mari meșteri în lemn. M-am tot uitat la zeci de astfel de căsuțe, dar n-am văzut nici o pasăre intrând sau ieșind. Păsările stau unde vor ele, nu unde vor oamenii.

La marginea satului, o veselă țigănie. Oameni zâmbitori care te întreabă privindu-te direct în ochi cine ești, de unde vii și încotro o apuci. E incredibil câtă viață emană, câtă intensitate conține această vecinătate colorată și energică, fără de care Transilvania ar fi mult mai searbădă.

Copiii dezbrăcați mână cu un băț o roată, cum am văzut în India, la Digha, femei în fuste plisate alăptând în pragul casei, bărbați cocoțați pe acoperiș cârpindu-l cu o tablă să nu intre ploaia, animale la grămadă în ogrăzi deschise, comunicând unele cu altele, o cacofonie de lătrături, guițături și vorbe înalte. Și peste toate, același soare suspect de fierbinte, care a pus parcă lupa pe noi. În față, nori negri întunecă drumul.

În dreapta, pe un deal, o iurtă exact ca acelea în care am adormit multe nopți în Kârgâstan, cu ochii pe cer, numărând stele prin gaura tavanului.

Înainte de Păuleni treaba se îngroașă. Fulgeră și tună. Trași în pelerine de ploaie ca stafii umblătoare în țiplă, ne adăpostim sub streașina unui gater. Deodată, cineva deschide o bucată de perete, ca o gaură dreptunghiulară și ne invită să ne strecurăm înăuntru. Miroase a lemn proaspăt, a rășină de brad. Afară curge cu găleata. Tăcem toți. E frig și ud. Bem câte o gură mică de pălincă, ce să facem? Așteptăm să treacă.

Nu trece, doar se mai subțiază. Cumva, cu chiu cu vai, ar trebui să ajungem în Lupeni, să găsim ceva cazare. Nu e loc de improvizații, așa că o apucăm direct pe asfalt. Nu e distractiv defel să te dușeze vaporii camioanelor trecând pe lângă tine în viteză, îngrijorător de aproape.

‘Via Transilvanica a noastră, zice Alin, va duce cât mai puțin pe asfalt’. Își imaginează din mers cum va organiza în campus o tabără de sculptură, ca să personalizeze bornele de andezit de 300 de kile fiecare, cele care vor marca drumul din kilometru în kilometru.

Toarnă. Ne adăpostim într-un fel de pavilion în ruină peste șanț, pe o pășune. Acolo, o masă la care cineva, cândva, s-a veselit cu prietenii. Iarba e de un metru și e udă, la fel ca noi. Ajungem la un han la șosea, la marginea Lupeniului. Lângă noi, doi băieți fumând stângaci, încearcă din răsputeri să vrăjească, la un suc energizant, două liceence cu ochii pironiți în două mici ecrane, mult mai tari decât de toate efluviile lor de testosteron.

Mâncăm mici cu muștar în aceeași tăcere de la gater. Om fi epuizat chiar toate subiectele? Chiar nu mai avem ce să ne spunem? Sau poate a venit timpul să ne oprim, să plece fiecare la casa lui, să mai vedem și alți oameni, ba chiar să umblăm desculți vreo săptămână, cine știe? Sunt gânduri nerostite. Sub masă, bocancii grei, mânjiți cu lut galben, mustesc de apă.

Tomasso, suflet sensibil, simte momentul de cumpănă, așa că mai dă fraților un rând din pălinca lui de prune făcută cu simț de răspundere, așa cum ziceau cu mândrie cubanezii din Vinales despre țigările lor de foi, meșterite to-tal-mente a ma-no”.

Ziua a șaptea. De la Sovata până în Satul Atia, pe drumul Sfintei Maria. Marea tăcere, marea pustietate și marea sete.

 

Păsările din Sovata ori au ceasul biologic dereglat, ori le stă capul doar la împerechere. Pe la 4 s-au apucat de cântat din toți bojocii, toate deodată, plus vreo doi cocoși răgușiți.

Să te trezești nu de la vreo alarmă de mașină defectă, ci de la volumul dat prea tare al unor triluri păsărești, mi se pare antrenamentul perfect pentru Raiul privit ca ‘loc de verdeață, de unde a fugit toată întristarea’.

Dimineața e veselă și răcoroasă. Spiritul ne este atât de înălțat de cacofonia ciripelilor, încât bem patru cafele pe un colț de masă, pe trotuar, și dăm să plecăm în pasul ștrengarului, uitând să le plătim.

Pornim în forță și, până să ne dezmeticim bine, suflăm vreo două dealuri pe inima goală. Cele 14 kile din spinare par doar vreo 8. Planul e să tragem tare până la Praid, unde să luăm direct prânzul. Trecem pe lângă o fermă de cai destinați turismului ecvestru, dar și una de pitbulli, destinați, sper, pazei și nu luptelor de câini.

Simțurile se deschid în Ilieși, unde ne schimbăm tricourile ude cum se schimbau pe vremuri caii de poște. E o umiditate în aer cum doar în Havana, în august, am mai servit, jur. O bere Harghita recișoară ne pregătește de intrarea pe tărâmul celui numit și Drujba lui Dumnezeu, pe care același Dumnezeu să-l odihnească în pace.

În sătucul ăsta amorțit mi se lipesc de creier patru chestii, care nu se pupă defel una cu alta: niște superbe porți sculptate din lemn, două covoare cu modele florale roșu, alb și mov absolut oribile, puse la uscat pe un gard, un elefant din ciment cu trompa semi-erectă pe terasa unei case în construcție și o valiză din mușama bordo, aruncată la margine de drum pe care s-a adunat frumos o baltă rectangulară de ploaie.

De foame, simt că aș putea scrie o teză de doctorat inutilă despre semiotica vizuală a acestor elemente contradictorii ale Ținutului secuiesc.

Coborâm un deal și trecem printr-o mare de gunoaie, ducând printr-un cartier năpăstuit, de oameni oacheși, urmărindu-ne cu privirea din curți vraiște, cu gâște alb-murdar.

Mândrul Praid, cunoscut pentru salina în care intră și iese ditamai autobuzul, dar și ca punct central pe Drumul Sării, ne primește la sânul său ca pe niște fii risipitori demult așteptați. Drept urmare, pune la bătaie vițelul cel gras.

Secuimea merge perfect pentru turismul culinar. În meniu există și pulpă de urs cu prune, vorbesc serios. Însă decența ne obligă să ne rezumăm la o ciorbă sau un modest papricaș cu mămăliguță. Fapt ce îmi amintește de celebrele lecții de limba română pentru secui ale lui Nandika: https://www.youtube.com/watch?v=7EegYL_BFOA

Bine facem că ne înfrânăm, fiindcă ne așteaptă o etapă dură, creată parcă special pentru păcătoșii dedați păcatului îmbuibării. Ne lipim așadar de Via Mariae / Drumul Mariei, cel care culminează cu celebrul pelerinaj de la Șumuleu Ciuc. Detalii și hărți aveți aici https://100km.mariaut.ro/ro.

Doar că traseul nu e deloc lejer, ci un adevărat test de anduranță. Debutează brusc, cu o urcare cât o Golgotă de vreo 5 km, după care drumul urmează culmile sus-jos având în stânga valea de unde se vede, ca un blid spart înflorat, un ciob de Corund.

Nemaiavând aer în piepturile de aramă, tăcem înfrânți de umblătură, cu capetele în pământ. Pustietate totală, nici picior de mioriță pe plai, nici un muget de vacă, nimic, doar flori, păduri, cărare și o stare de ținut liber, pierdut, suveran. Aceasta e Via Transilvanica la care tot visăm.

Peisajul e de o frumusețe sfioasă și blândă, doar că nu se mai termină. Ni se termină în schimb apa. Și suferim în tăcere, ca niște pelerini bătuți de soartă înaintea unei cetăți pustiite, cu fântâni otrăvite.

La un moment dat, Alin se pierde prin niște tufe, caută sub un fag și de acolo iese zâmbind cu o juma de cană de apă. Izvorul e ascuns și apa se adună încet într-o groapă nu mai mare decât o copită de cal. Are gust de fier și mâl. Bem în tăcere, pe rând.

Drumul tocmai ne-a învățat ce înseamă setea. Are ceva sacru gestul acesta de a colecta atent firicelul de apă, de a-l bea cu măsură, simțind că fiecare înghițitură e un dar nemeritat. Trăim ritualic o împărtășanie a tăcerii și a apei. Apa vieții.

Norii de furtună se adună deasupra Satului Atia ascuns de o perdea deasă de larice. Coborâm de pe deal prin cimitir până lângă biserica proaspăt renovată după un incendiu. Acolo e o capelă. Glasuri de femei intonează ritmic, în ungurește, o rugăciune pentru mort. Bărbați țepeni, în cămăși și costume vin și ei pe cărare, la priveghi. O scânteie de fulger ne mână din spate spre cârciuma din mijlocul satului.

E a treia oară când pățim asta. De cum ne adăpostim, începe răpăiala unei ploi de vară cu spume. Într-o oră se termină și ploaia și priveghiul. Și totul, dar totul ia deodată o întorsătură memorabilă.

De pe deal coboară două femei în negru. Deschid magazinul. Din el, Tomasso iese cu niște beri Csiki, o bucătoaie de parizer roz, pită și 4 ardei iuți, verzi. Mircea taie slană caldă, de la Cioara, eu scot borcanul ăla istoric, de muștar. Așa începe un party din brișcă, de sărmani flămânzi. Treptat, ni se alătură toți bărbații de la priveghi. Privesc cu compasiune cum înfulecăm ca disperații. În urmă am lăsat mai bine de 25 de km și o serioasă diferență de nivel.

Și locul acela gol, numai bun de stat de ploaie se metamorfozează într-o mare de vorbe, ciocnit de sticle, împăcare și voie bună. ’Trăiască morții!’ zice Mircea. ‘Ei ne învață cel mai bine lecția despre viață!’ Și începe să povestească așa cum doar el știe, întâmplări despre ce făcea ca gropar sezonier în Cimitirul Central, pe vremea când era student la Cluj.

Sătenii povestesc, la rândul lor, cu tandrețe, despre prietenul lor mort, care a fost tâmplar. Unul își aduce aminte de o întâmplare simpatică cu el. Altul se apucă din senin, într-o românească șchioapă, să descrie cum a trecut el examenul psihologic la școala de șoferi. Și tot așa până se lasă seara și uităm că noi ar trebui și să adăstăm undeva.

Ca din pământ apare un tip sportiv, grizonat, cu un zâmbet generos. Careva dintre meseni l-a sunat. Îl cheamă Arpi și ne invită la el acasă. Sora lui, Ildi ne primește la masa din curte, tot zâmbind. Curtea e vastă, casa minunată, decorată cu o adevărată pasiune pentru design tradițional. Există amenajată o mansardă de fix patru paturi, pentru oaspeți.

Avem acel noroc pe care l-am tot așteptat și l-am mai găsit doar la nea Vasile, în prima zi. Să găsim niște hospitaleros locali, gata să-și ofere, contra cost, spațiul pentru călători. Așa cum e și pe Camino. Și uite-așa, din mers, te îndrăgostești fără preaviz de un loc, de niște oameni, de o casă străină care, vremelnic, devine un pic și a ta.

Adormi visând că într-o bună zi, o să cobori iar de pe deal, prin cimitir, în Atia. Iar toți de la cârciumă vor fi acolo, gata să fraternizeze într-o desăvârșită împăcare româno-secuiască. Și nimeni în satul acela nu va mai muri, niciodată.

Ziua a șasea. Etapă scurtă de la Câmpul Cetății până la Sovata, printre urși, tiruri și o grămadă de turişti.

Pensiunea la care stăm e dichisită și are mâncare excelentă. Varza secuiască / Székelygulyás e un soi de varză a la Cluj, dar e făcută cu varză dulce, smântână, carne de porc și o combinație de condimente în care se amestecă boia dulce, dafin, chimen și cimbru. Alunecă pe gâtlejul călătorului tare versatil.

Lângă pensiune curge un râu, lângă care e un ciubăr cu apă caldă, lângă care e o terasă, lângă care un teren vast cu gazon și balansoare și tot așa. Peste drum se construiește cu zel o altă pensiune, parcă și mai stilată. Zgomotul de flex în acțiune te scoate rapid din amorțeala dimineții.

Sincer, nu-ți prea vine să te avânți la drum, mai ales că se anunță o zi caldă și umedă. În juma de oră, într-adevăr, curge apa pe noi, iar tricoul pe care l-ai dat de dimineață drept curat, acum își arată fața hâdă. Dar pădurea prin care trecem e fabuloasă.

Decidem că azi facem o etapă mai scurtă, doar vreo 15 km până la Sovata, peste dealuri. Cumva, undeva pe acest traseu, trebuie să ne mai lingem și rănile. Măcar o după-amiază, ca să ne ajungă sufletele din urmă.

Cum plecăm la drum, ni se adaugă un om pe bicicletă. În coș are o pâine mare, proaspătă.

’Nu vreți pâine? Avem aici o brutărie specială. Sunt pensionar, ne retragem vara cu soția aici, la cabana noastră. Suntem din Târgu Mureș. E o zonă frumoasă asta, dar acum încep să coboare urșii-n sat. Au tupeu. Să umblați cu grijă prin pădure. Pe acolo trebuie să o luați, până pe culme. Apoi coborâți în șosea, la Săcădat.’

Drumul prin pădure e noroios și alunecos. Peste tot, urme de urs care se pare, a alunecat și el, ca noi. Hribi frumoși după ploaie, dar ce să faci cu ei? Că doar n-o să facem tocană din mers. Rătăcire inevitabilă într-o poiană, unde se pierde drumul. Mereu aceeași poveste. Lucruri care par limpezi ca lumina în vale, nu stau la fel pe culmi.

 

Coborâm până la șosea printre case de vacanță cu piscină, unde tinere îmbrăcate sumar adastă la soare în șezlonguri. E frumos și peisajul. Încercăm să ne uităm la el.

E ciudat pe șosea. Tiruri încărcate cu lemne dau să ne măture în șanț de pe șoseaua cam îngustă. Căruțași se crucesc la noi. Umbrele noastre pe asfalt privite așa, din mers, la ceasul amiezii, par niște umbre de țestoase ninja.

Șinele de mocăniță taie periodic șoseaua până dăm un izvor unde un bunic în cărucior electric vine cu nepotul lui pe bicicletă, să ia apă.

Nepotul grăsuliu pune sticla de apă sub jet, se uită fix la ea și cade adânc pe gânduri. Timpul parcă se suspendă. Mi-aș da o mână să pot transcrie exact ce-i trece lui acum prin minte. Când se umple sticla, mulțumește și pleacă.

Neavând altceva mai bun la îndemână, ca să uităm de soarele care ne toropește, vorbim despre acest copil. De aici, sărim un pic în teologie. De ce oare copiii apar mereu în Evanghelii ca niște ființe speciale?

Apare recurent ideea că pruncii sunt adevărații moștenitori ai Împărăției. Poate fiindcă Dumnezeu, ca să se facă mai bine înțeles, le trimite oamenilor un copil-semn? Sau poate fiindcă doar copiii, care nu au un balast prea împovărător de trecut și nici mari proiecții despre viitor știu cel mai bine să valorizeze clipa, prezentul care li s-a dat?

Povestim lucruri din astea, în timp ce eu în zadar încerc să înțep cu bățul corcodușe căzute lângă drum. Nu nimeresc nici măcar una din 20, așa că mă las. Pe placa de intrare în Sovata stă un dezacord delicios: ‘Localitate supravegheat video’.

Cândva, Sovata era doar un fel de loc de legendă, care umbla cu versurile astea agățate de gât: ‘Du-mă mamă la Sovata / Să-l cunosc și io pe tata’.

 

De ce? Fiindcă era o stațiune recunoscută pentru faptul că apele sărate de aici vindecau diverse afecțiuni ginecologice, ba chiar și stimulau fertilitatea. Faptul că în jur existau două unități militare sporea eficacitatea sesiunilor de tratament cu o asemenea rată de succes, încât unele femei se întorceau de la băi gata însărcinate.

Nu știu acum câți ani am fost ultima dată în Sovata, dar țin minte câteva lucruri. Era duminică și tocmai dormisem într-un fel de căsuță insalubră din carton presat. Părea un loc cam pierdut, fără viitor. Lângă Lacul Ursul trona demn un urs împăiat, cu blana roasă, cu care ne-am făcut o poză, la mișto. Aveam o rablă de Dacie, în jiglerul căreia trebuia suflat puternic, la intervale regulate dacă voiai să pornească.

Azi, nimic nu seamănă cu ce era pe atunci. Stațiunea e modernă, frumoasă, plină de flori și spa-uri. Poți merge cu mocănița până la Câmpul Cetății, te poți împușca la paintball, poți face ture călare sau poți zăcea pe un șezlong lângă o piscină. Pensiunile se luptă să aibă aranjamente florale și stâncării de revistă, neapărat cu tufe mari de lavandă.

Ghirlande de mușcate stau agățate pe stâlpi în straturi. Un domn respectabil, trece peste zebră cu o creangă plină de vișine în mâna dreaptă. E un aer de pace universală, doar urcăm spre stațiune tocmai pe Strada Liniștii.

Acolo, totul renovat, plin de lume şi restaurante cu meniuri care îţi sugerează că poate ai nimerit, din greșeală, în ceva rai culinar: tocană de burtă de vacă cu ceapă, berbecuț la grătar, papricaș de somn cu tăiței secuiești, coaste cu sos dulce de chilli, fix ca-n America. Și un cupaj de vin alb de Miniș, meșterit de Bala Geza, pentru cine cunoaște. În frapieră cu gheață. Două, vă rugăm.

Îmi aduc aminte de o carte cu nume frumos, scrisă de Rubem Alves: ‘Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică’. Acolo se sugerează că gastronomia poate fi un soi de antecameră a Raiului. Cu acest gând în minte, mestecăm alene și refuzăm să numărăm în gând vreo calorie.

Ni se strecoară în suflete ispita să ne oprim aici, dar o alungăm cum alungi o muscă de pe coșul cu pâine. Doamne, și ce pâine mai au secuii ăștia… din aia densă, grea, un pic acrișoară, cu coajă groasă…”

Ziua 5. ”Din Reghin, străbătând lumile unor sate pe moarte, până la Câmpul Cetății, în Secuime.

Trei metode aplicau sistematic boierii pe spinarea bieților iobagi: le puneau botnițe când îi trimiteau la cules, îi pedepseau băgându-i la fum de ardei sau le puneau picioarele în butuci.

În fiecare dimineață când se apropie clipa încălțării ne simțim toți patru ca niște iobagi împilați de chinul picioarelor în butuci, de parcă am fi în pragul Răscoalei de la 1907.

Timp de 8-10 ore să târșâi niște bocanci grei, pe căldură, cu labele strânse-n chingi ca la chinezoaicele alea obsedate de ideea că frumusețea vine la pachet cu picioare mici, constituie în sine o probă de anduranță.

Pe Via Transilvanica, din ce am experimentat până acum, nu prea merge fără bocanci, din păcate. Terenul alternează drumuri de țară, poteci și asfalt. Sau poate merge, dar nu în ritm de legiuni romane, cum mergem noi: între 20-25 km e zi, cu rucsaci în spinări. Eu, de exemplu, car un borcan de muștar în buzunarul lateral de 3 zile, că nu se știe când îți pot sări mici-n cale.

Fără o încălțăminte cu talpă tare și tureac înalt să țină glezna, riști să pleci acasă. Or, din tabăra asta de pionieri, nimeni nu vrea să plece înainte de vreme.

Cu astfel de gânduri ieșim încet din Reghin, trecând Mureșul. Mă trezesc oprindu-mă prostit în fața unui semn de cedează trecerea, ca o operă de artă plasată în mijlocul drumului. Ciudat mai e orașul după ce ai umblat doar pe la periferii, lăturiș.

Te uiți în jur și vezi o mare varietate de oameni care forfotesc luni, de dimineață. O fată umblă pe stradă în ceva șlapi împodobiți cu niște pompoane mari, din blană artificială, cu care șterge asfaltul.

Un tip tatuat cu tribale, smulge iarba de pe trotuar, probabil în folosul comunității. Iar o femeie venind de la piață se oprește și pune în pământ ba sacoșa din stânga, ba pe aia din dreapta. Deja sunem într-o lume amestecată, româno-maghiară. O brutărie are afișat mare la intrare, pe dreapta Pâine, pe stânga Kenyer. Democratic.

Cerul e apăsător, negru și amenințător. Întrebăm care e drumul spre Iernuțeni și din 5 oameni 3 aleg că n-ar fi bine să intre-n vorbă cu ciudați. Ne scoate fratele Google pe un drum la capătul căruia e o casă de vârstnici, aflat lângă o cale ferată, dincolo de care străjuiește un cimitir, la marginea pădurii.

Ca să nu te dilești cu totul, se cuvine să compensezi starea de depresie iminentă cu chestii vesele, cam greu de găsit în zona industrială Reghin. Băieții se înfruptă dintr-un vișin lângă drum, Mircea se amuză alungând câini cu petarde rămase de la Revelion, iar pe un panou de reclamă aflăm că firma Rapsodia salvează planeta producând hârtie igienică.

Urmează o bucată dificilă, până dăm peste un drum județean. Mers mecanic, cu capul în pământ, înfruntând un trafic obositor. De plictiseală încerc să fac o evaluare a chestiilor din șanț, aruncate din mașină, din mers: jucării, ambalaje, cd-uri cu muzică și ici colo câte un pampers făcut ghemotoc. Se desprind în câștigătoare energizantele, la mare căutare între șoferi. Capac ne pun două chestii:

1. o cruce sculptată, din lemn, cu următorul text rupător, înșirat pe verticală:

‘Eu zac de tânăr în mormânt. Ioan Grama care mi-am dat viața în acest loc în anul 1966 născut în anul 1934. Veniți cu flori soție și copii. Să nu uitați că v-am iubit. Dar Dumnezeu așa o voit.’

2. o fostă benzinărie-han semi-abandonată, în albastru-scorojit cu accente de Voroneț, la care doi tip lucrau cu zel cu pickamere ca să-i dărâme gardurile din piatră părând mai veșnice decât piramidele egiptene.

Un drum frumos străjuit de nuci ne poartă prin sate ciudate, parcă uitate de Dumnezeu și oameni. Beica de jos, de sus, Căcuciu, Șerbeni și Chiheru de jos și sus. Văzute de departe par cumva frumoase cu turlele albe străpungând cerul, dar de aproape sunt sate mai moarte decât vulpea găsită-n drum, părând înghețată într-un fel de alergare.

Toate aceste sate par mai imobile și mai naive ca răstignirile din lemn din Beica de sus. Parcă au pierdut meciul cu progresul, cu viitorul. Așteaptă resemnate ori extincția, ori ceva neașteptată renaștere. Timpul va decide. Medităm la astea și la globalizare mâncând conserve de stavrid în ulei produse în Tailanda, importate în Dolj și ajunse misterios la Căcuciu. Mircea brevetează pufuleții cu muștar ca acompaniament la bere.

Singurul sat în care vibrează viața cât de cât e Beica de jos, în rest sărmanele sunt depopulate și tăcute la fel ca terenul de fotbal unde mărăcinile ating un metru înălțime. Un copil plictisit de moarte, dându-se în paralel cu noi pe trotinetă rezumă rapid totul.

’Frații mei sunt duși în Germania. Unul lucrează la condimente, altul la salam. Eu am pe uliță doar trei copii, dar nu mă prea înțeleg cu ei. Satul e pe jumătate gol. Cred că o să plec și eu la Reghin, la școală. Poate mă fac electrician. Sau plec la frații mei. Aveți grijă la podul dracului, că acolo a picat un prieten în șanț cu bicicleta, în plină zi.’

În fața unui telefon public, Tomasso își face un selfie old school. Alin și Mircea stau tolăniți sub streașina unei case, așteptând să treacă o ploaie frumoasă și caldă, de vară. Cum se termină, Mircea își ia povara în spinare și pleacă întins, fără o vorbă. Ne uităm după el până trece dealul, apoi ne urnim și noi. Lumina e superbă.

Oricât întrebăm de cazare în aceste locuri, nimic. Oamenii în schimb, emit păreri simpatice, de crâșmă veche, cu miros de igrasie și bere trezită:

’Are popa nost mai sus ceva mănăstire, poate are căși goale’. Sau: ‘Mai sus așa, pe mâna dreaptă e o casă cu gard frumos și multe flori. Acolo stă Lucreția. Poate vă ajută ea, că mai caza belgienii care veneau pe aici. Într-o zi ne-am prins că săracii belgieni, erau mai amărâți ca noi’…

Lucreția nici n-a venit nici măcar până la poartă, din verandă ne-a zis că nu se poate. Cum toate speranțele ni s-au înecat, am sfârșit în cele din urmă la o pensiune din Câmpul Cetății dincolo de un sat cu nume frumos: Eremitu.

Tocmai am intrat pe Terra Siculorum, ținutul mândrilor secui. Această diversitate culturală va fi unul dintre punctele forte ale Via Transilvanica, e clar”

Ziua 4. ”Dinspre Monor, cu vaste rătăciri pe coclauri, până la Reghin, la oraș.

 

Prin plecarea noastră din nou la drum sub un cer plumburiu, redăm demnitatea Primăriei din Monor. Boarfele întinse peste tot la uscat sunt acum ori pe noi, ori înapoi în ruscaci. E momentul tragic când, neavând vreme de spălat haine mirosind a balsam, începi să faci compromisuri. De exemplu, un tricou scos cu delicatețe de la sectorul de jegoase și aerisit peste noapte se califică drept valabil pentru o nouă zi de purtare. Geograful nostru Cristi Flueraru ne-a trimis hărți. Mergem la Eugen la fabrica de lactate Carmolact, să le printăm. Ne înfundăm cu iaurt și chefir. Abandonăm rucsacii, fiindcă vrem să verificăm instinctele locale în materie de cazare. Până acum nu ne-a prea ieșit.

Avem la noi saci de dormit și saltele. Suntem gata să dormim pe bani în orice cameră, șură, grajd, verandă. Problema e nebărbieriți, transpirați și copți de soare cum suntem, se pare că inspirăm mai multă spaimă decât oportunități de afaceri cu parfum local. Oricât ne oferim și întrebăm în jur dacă ne primește cineva, ori suntem pasați mereu spre alții, ori refuzați pur și simplu. Există, mai ales în locurile izolate, o spaimă fatală de ‘străin’, văzut mai degrabă ca suspect de serviciu decât ca posibil prieten. Nu-i nimic, mai încercăm.

Urmează o etapă de asfalt până la Batoș, unde va începe marea bălăurire pe coclauri. Dar noi încă nu știm asta. Așa că luăm în primire comuna foarte dichisită. Din primii 200 de metri cum intri într-un loc cu totul nou, îți dai seama dacă primarului din localitate îi pasă de oamenii lui sau îi lasă în plata Domnului. De exemplu aici, nu doar că există mici parcuri de joacă, trotuare, ghirlande cu flori, ci și o statuie cu un măr uriaș lângă o coloană a infinitului, toate în fața unei biserici cu un aer foarte rusesc, cum am văzut prin Siberia. Remarc un bolovan uriaș vopsit ca o buburuză. Lângă el, un panou pe care sunt scrise îndemnuri menite să trezească conștiințe și reflexe comunitare:

Îți iubești comuna și satul, fi (hopa, au mâncat un i) cetățean responsabil! Desfundă-ți podețul, igienizează-ți șanțul, trotuarul și spațiul din fața proprietății. Toaletează și văruiește pomii din dreptul gospodăriei. Repară-ți și igienizează gardul și fațada casei. Nu arunca gunoaie pe spațiul public. Noi toți, ceilalți, îți mulțumim. E duminică și totul pare amorțit. Sebi și prietenul lui vin de la magazin povestind. Au fost trimiși după bere. Mergem și noi acolo, ca să aflăm de la oameni pe unde ar fi cel mai bine să o luăm spre Reghin ca să evităm asfaltul cât de mult. Acolo, deformație de fotograf, remarc imediat faptul că sub o mare umbrelă roșie stau trei tipi în tricouri roșii, plus un bătrânel grăsuț și jovial, nea Relu care sărută periodic o grenăduță de bere amăruie, doar pentru bărbați puternici.

Îmi aduc aminte cum în basme eroul e mereu sfătuit să se ferească de ‘omul roș’ și de sfaturile lui, care pot duce la pierzare. Aici rolul de ‘om roș’ îl joacă șeful de magazin, un tip simpatic, cu aer intelectual, după fibră pare pasionat și de sport. Aplecați deasupra hărților urmează dezbateri aprinse pe unde ar trebui să o luăm, întrerupte de ‘Dumneata să taci, nea Relu!’ ori de câte ori nea Relu, vajnic stâlp de cârciumă, propune ceva reconfigurare de traseu. Din nemișcarea lui, emite păreri despre mișcare. ‘Urcați dealul ăla, mergeți așa pe coamă până dați de o colibă părăsită, de acolo vedeți viile de la Liliac, apoi coborâți în vale la o adăpătoare și tre să ajungeți mult în dreapta până la un colț de pădure de stejar. No, apoi de acolo coborâți în șoseaua care duce la Reghin’.

E interesantă geografia din capul oamenilor. De obicei e romantică, simplă, ideală dar n-are mai nimic de-a face cu realitatea din teren. Cert e că băieții în roșu ne amețesc cu argumente din cele mai convingătoare. Din pricina lor, bălăurim sus jos pe coclauri cam 14km. Ocazie cu care mai constatăm ceva: niciodată părerilor oamenilor de cârciumă nu se pupă cu ale ciobanilor pe coline. De cum dăm de unul, îmbrăcat și ăsta, ca un blestem, tot în roșu, ne dam seama că suntem victime. Arată cu toiagul taman alte direcții decât nea Relu & team. Dar toate cărările false, mărăcinii și câmpurile de lucernă tăiate în diagonală nu ne pot întuneca ziua. Peisajul e atât de blând, de frumos, de parfumat cu miros de flori de sânziene și blană de oi, încât ne bucurăm și de rătăcirea asta, fiindcă ne amintește cât de important va fi pentru noi să marcăm cât mai precis și ritmic acest El Camino Transilvan.

Marea bucurie pe adevăratul Camino nu e musai să ai revelații mistice la Santiago de Compostela, cât să știi mereu că te afli în mers exact pe drumul care trebuie. Urmărești mereu săgeata galbenă și te adaugi șuvoiului de pelerini aflați în mișcare, în căutarea unui sens. Uneori asta poate fi mai important decât ținta finală. La un moment, lângă un lan de grâu, dăm peste o căruță plină de copii mânând doi cai, râzând tare și vorbind cu noi în engleză, fiindcă ne cred străini. Facem poze, povestim. O fatucă mai răsărită zice să-i trimit poze pe mail. Adresa ei e pinkcat@…

Nativii digitali de la țară, în vacanță, într-o căruță pe un deal dând nas în nas cu patru ciudați sprijiniți în bețe, cărându-și în spinare trecutul comunist, care pentru ei nu e altceva decât încă o lecție de istorie oarecare. O ciocnire de generații iscată dintr-o mare rătăcire. Nimic, dar nimic nu e întâmplător într-o călătorie nesfârșită, pe jos. Totul se leagă, totul are sens, doar că totul trebuie înțeles privind mereu înapoi, peste umăr. Și intrarea triumfală într-un oraș cu trotuare frumoase și drepte după mai bine de 100 de kilometri de umblătură e încărcată de promisiuni cu parfum de civilizație și mai ales, de bere craft rece Csíki Sör.

Ziua 3 ”Dinspre Pădurea de şes numită şi ‘Rezervația Laleaua Pestriţă’ până drept la Monor.

 

Greu începe ziua a treia, greu. Cu patru oftaturi urmate de scurgerea lentă a patru oameni afară, pe ușa cortului. Drept pe iarba mustind de apă. Desculți. Începe cu patru bășici din tălpile lui Alin sparte cu un ac de siguranță. Totul dis de dimineață, pe nemâncate. Pe ceață, umiditate și păsări care cârâie a jale, într-o pădure de stejar, altfel falnică foc. O pădure cu amintiri, în care a cântat într-o toamnă, la o vioară Stradivarius, Alexandru Tomescu. N-o să uit niciodată tandrețea cu care încălzea lemnul viorii cu palma. Continuă cu ceva la limita absurdului. Plecăm hotărâți către un deal domol în depărtare, pe un plai care cândva a fost aeroport militar german în al doilea război mondial.

Un avion mic, privat, ne dă târcoale, ba chiar se apucă să zboare în picaj spre noi de parcă ar vrea să ne aranjeze frezele cu aripa. Din carlingă, un tip ne face semne entuziaste cu mâna. Cică e Paul, așa zice Alin. E pilot de încercare pasionat de avioane și voluntar Tășuleasa, care mai apoi se jură la telefon că data viitoare o să ne arunce în cap niscaiva sendviciuri, cu salam. Ca grunji mici de sare presărată pe o față de masă verde, așa se văd turme de oi răzlețe mânate de ciobani tăcuți, care par să știe totul despre lume și viață. Câini ne împresoară lătrând, dar nu ne impresionează prea tare, decât cel mult unul, sărmanul, care are ambele urechi tăiate. Cândva în Godeanu erau să ne halească 14 câini. No, ăia atunci ne-au impresionat.

Acum mergem înainte impasibili și tăcuți cu haine și corturi ude în rucsaci, visând vremuri mai bune. Pe stâlpul unui fost CAP stă o păpușă arsă, cu o sârmă de gât, ca un ștreang. Exact niște voodoo de dimineață ne lipsea. Dealul Măgura pare aproape, dar drumul până la el, pare că nu se mai gată. Un tractoraș pufăitor, ca de jucărie, ne ajunge din urmă și omul se oprește doar așa, să se uite la noi. Cred că arătăm ca niște soldați în retragere, venind din ceva bătălie pierdută dintr-un război absurd, ca toate războaiele.

De pe Măgura, unde e un monument lângă o cruce pe care e trecută o listă de nume de eroi ai primului război mondial se deschide o perspectivă de 360 de grade în jur. Un soare timid începe să ne zvânte din mers rufe agățate de rucsaci. Departe, se vede Comuna Șieu. Acolo mergem. O bucată pe șes, alta pe asfalt. Mergem degeaba visând la o bere, fiindcă locul e tăcut și pare părăsit, cârciuma închisă. Doar râul umflat plin de cârpe și pungi mărturisește ceva despre oamenii care încă mai cred că ‘apa duce totul’. Urmează iar o bucată de asfalt și o bântuire prin pădure până dăm de livada de meri de deasupra castelui de vânătoare demult părăsit al fostului grof Teleki. Pentru mine și Alin e alt loc cu amintiri frumoase doar că, văzut de aproape, ne apucă depresia. Acum totul e devalizat, spart și răvășit. Blazonul de metal a fost smuls și cărat cu tractorul cândva, poate dus la fier vechi sau poate ca să astupe vreo gaură din ceva grajd. Sunt zvonuri că, într-o zi, castelul se va restaura pe fonduri. Probabil în același ritm îndrăcit cu care se construiesc spitale și autostrăzi. Doar stejarul acela legendar, prezent acolo din 1406 e la locul lui, ca să dea o lecție de istorie despre efemer și derizoriu.

Un mic telefon modifică însă starea lucrurilor. Cică peste deal, la Șieuț, domnul Marian ne așteaptă cu masă întinsă la pensiunea lui, care se cheamă Maria. Și deodată raiul se deschide și ne cade la picioare ca un tricou ud scăpat din mână: ciorbă acră, friptură de berbecuț, vin alb de la Posmuș, plus povestea fabuloasă a lui Marian despre lupta lui cu un urs, la o vânătoare. ‘Și deodată, s-o țâpat așa să mă apuce de față, da io mi-am lăsat capul în jos și am băgat mâna. Mi-o rupt-o ca pe un chibrit. S-o pus pe mine și m-o țânut așa cu ghearele și m-o mâncat aici de cap cu caninul, până am intrat în inconștiență. Și atunci am văzut lângă mine pe copiii mei de 3 și 4 ani ca într-un rai de flori și m-am ridicat în picioare, ca să-i apăr. Așa am scăpat, mi-am luat pușca ranița și am plecat. Ursul rănit se lupta pe mai departe cu câinii…’. Drumul peste dealuri de la Șieuț la Monor trece printr-un basm de flori și câmpuri de lucernă, ca un vis transilvan la capătul căruia domnul primar, bronzat și în ținută sport, ne așteaptă cu o pălincă galbenă de prune ținută 5 ani în butoi de dud. Un nou festin memorabil reîncepe, iar Primăria se umple rapid de țoale și corturi întinse la uscat.

Domnul Mureșan, un exemplar profesor de istorie, cu voce egală și caldă, ne ține o lecție deschisă, ne arată poze vechi și documente: ‘Localitatea e atestată din 1319, mai veche decât Bucureștiul, iar aici e o diplomă din 1841 oferită de Regele Ferdinand I…’. Doar că noi suntem prea rupți de drum și mintea ne fuge, ca la niște elevi neatenți, cu mintea-n vacanță. Uneori, fericirea e un lucru foarte ușor de atins: ajunge să-ți dai jos bocancii după 10 ore de umblătură”.

Ziua 2

 

”De la cabana lui nea Vasile la potopul din Pădurea de șes de la Orhei. Ne trezim când negurile se ridică din vale. Locul ales de nea Vasile e într-adevăr paradisiac. Departe de lume, lângă un pârâu, la baza unei șei și împrejmuit, ca un amfiteatru, de păduri. Bonus: concert gratis de păsări de la 4 dimineața. Nu plecăm înainte ca nea Vasile să ne explice ce-i cu ozeneul acela de mirare din ograda lui: un fel de instalație rotitoare, sudată, pe clicheți care reunește trei cuve cu găurele de la niște mașini de spălat. Una pentru ceaun, alta pentru grătar, alta pentru disc. Creativitate transilvană unlimited.

Plecăm în timp, la 8 dimineața. În față avem o felie lungă de drum. Încercăm pe tot acest parcurs să ne punem în pielea viitorilor călători: cum arată drumul, ce vor vedea, de unde se vor aproviziona și unde ar putea dormi. Ne dăm seama că strategic, n-am judecat tocmai bine să cărăm corturile după noi, așa că ni se strecoară în minte gândul de a le abandona la un moment dat și să forțăm astfel statul pe la oameni sau pensiuni. Marcăm pe GPS tot ce poate fi de interes și încercăm să vorbim cu cei întâlniți pe cale.

În general, imaginea unor călători care par ca umblă aiurea naște mirări fățișe, dar nu mulți au curaj să întrebe cine suntem, de unde venim și încotro mergem. Cam asta era cred și condiția medievală a pelerinului: te purtai frumos cu el că nu știai ce cară în boccea, nu știai dacă e vreun fugar sau un domnitor travestit, anume amestecându-se cu poporenii, ca să le afle gândurile.

Rucsacii trezesc mirare: ‘No, da unde mereți așa? Sunteți de-ăia de zboară cu parapențile? Că aveți în spate atât amar de greu…’ Bețele par ciudățenii pentru neputincioși și nu niște chestii utile, care îți iau un pic din presiunea de pe genunchi. Un bărbat hâtru zice din căruță: ‘Da cu bețele astea ce-i, de tot dați așa din ele? V-ați uitat cumva schiurile?’. Râdem împreună cu el de noi înșine. Mircea remarcă la omul din căruță o idee mișto: ‘Vezi, omul ăsta, la o privire fugară înmagazinează vreo 300 de ani de istorie: căruța și calul e mijloc de deplasare medieval, motocositoarea din spate e simbol al revoluției industriale și mobilul cu touch screen din mână un semn al revoluției digitale recente.’

Urcăm Dealul Negru, celebrul domeniu de vânătoare a lui Ceaușescu. În dreapta satul Cușma stă ca în căușul unei palme, ca de altfel toate satele ce se văd în depărtare. Un om vorbește cu caii lui, care sunt toți lăsați liberi, la pășunat. Imaginea îmi amintește de Kârgâstan, o lume a cailor liberi și a călăreților nebuni.

În vârful dealului de deschide toată panorama Transilvaniei. Vorba poetului Ioan Alexandru: ‚Transilvania e un imn’. Lângă drum, două plăcinte de asfalt perfect rotunde: heliportul unde ateriza Ceaușescu când venea la ‚pușcat urs’. Cică și Hrușciov a fost în zonă și s-a îndrăgostit de vinul de Lechința.

Punctul de maxim interes al zonei e cabana lui Ceaușescu acum restaurată, care poate fi închiriată cu programare din timp. Din ea au rămas câteva elemente originale: candelabre din coarne de cerb, trofee de urs întinse pe perete și două teracote enorme. Tot domeniul e fabulos și ar merita un capitol aparte, dar nu e timp. Mâncăm cireșe din pom direct și ne simțim ca patru dictatori în vacanță.

Nu ne revenim din mirare prea bine și ne face praf o torențială. Umblăm prin pădure, paralel cu drumul până dăm nas în nas cu 5 câini de stână care stau și ei de ploaie. Ne speriem unul de altul și uzi până la piele adăstăm la o privatizare în Petriș, unde aflăm cu groază că toate pensiunile la care visam noi să stăm sunt închiriate.

Acolo, la o bere, întrebăm în jur de cazare. Nimeni nimic, nici măcar dom părinte nu se oferă. Oamenii par vag speriați de noi, probabil că nu arătăm a olandezi. În schimb, asistăm la un dialog adorabil între un tată și un fiu de vreo 12 ani. Copilul are un ‘poneu ori-ji-nal’ pe care vrea să-l schimbe pe un ateveu. Tata încearcă să-l lămurească că nu. Da pruncul încruntat o ține pe a lui, în timp ce-și roade nervos unghiile.

Urmează o decizie grea: adio duș, confort și jurnal de drum. În schimb, ni se arată campare lângă rezervația din celebra Pădure de șes cu stejarii ei magistrali, ca niște cavaleri medievali. Când suntem aproape să ajungem acolo mai mult morți decât vii cu ruscacii îngreunați de ploaie după mai bine de 10 ore de drum și 27 km, ca un înger călare pe un bmw negru apare prietenul nostru Eugen Creoșteanu din Monor. E fix pata de lumină de care aveam nevoie înainte ca să se dezlănțuie potopul.

Eugen aduce din mașină un coșuleț de Scufiță Roșie, plin cu bunătăți pentru bunica. Bunica suntem noi. Papricaș de pui, cald încă, vin, smochine, miere cu nuci și alte minunății, pe care nu le merităm. Dar na, experimentăm harul așa cum se dă el în general, adică gratis, din partea casei, mestecând peste poate de fericiți. Norii se adună la greu, dar noi bem Chianti și nu vorbim despre viață, ci o trăim savurând fiecare secundă. Apoi vine potopul, înainte să fi apucat să întindem corturile.

Și vine noaptea neagră și jilavă, peste care plouă ca-n Macondo. Afară urmează așa: concert de broaște pe la 2, un câine de stână care latră la ușa cortului, ca un dement, vreo oră, un grup de ciori care se ceartă, apoi păsărele mici și gata, se crapă de ziuă”.

Oprire la Monor

„Dragi prieteni, salutări din Monor. Suntem la Primărie și ne pregătim intens de întâlnirea cu o ciorbă mi-ri-fi-că. O merităm. Calculele zic că am parcurs 82,3 km în aceste zile. Ne-am împrietenit la cataramă cu bocancii, am spart bășici și ieri ne-a plouat până la chiloți de 2 ori.

 

Vorbim tot mai puțin fiindcă am epuizat majoritatea subiectelor începând cu Statul paralel și terminând cu relația lui Blaga cu asistentul lui, ID Sîrbu.

Dar să revenim la lucrurile care contează pe Via Transilvanica. Ciorba de la Monor e o clasică de salată cu smântână. Ea se mănâncă asociată cu mămăligă cu brânză și jumări în loc de pită. Combinația e un vis. Te face să uiți de toate organele care, din mers, cerșesc atenție: tendonul lui Achile, un menisc, o mică entorsă la gleznă, spatele sau umerii.