Alin Ușeriu, Mircea Miclea, Toma Farcane și Voicu Bojan au străbătut deja pe jos prima parte a Via Transilvanica cu scopul de a documenta “pe propria piele” pentru prima dată 100 de kilometri și mai apoi câți kilometri vor mai putea pe durata a 10 zile. Iată prima poveste a „Frăţiei Drumului”.
Introducere scrisă în pat, la trezire. 6.48am
Azi noapte a fost furtună. Acum plouă mărunt, e vânt și umiditate mare. Tășuleasa și vârfurile din jur sunt în neguri. Nu e tocmai genul de zi care te face să sari în sus de entuziasm, dar alta nu avem. Ziua asta ni s-a dat azi cadou și, de voie de nevoie, ne bucurăm de ea. La fel ca atunci când de Crăciun primeai în loc de schiuri o pijama, că bieții părinți atât puteau, încercau și ei să îmbine utilul cu plăcutul. Ce era să faci? Te bucurai și de asta, că doar era să-i întristezi de Crăciun, nu?
14 iunie 2018 e ziua sfântă la care visăm toți patru demult, de când am bătut-o în cuie în urmă cu 8 luni. De dragul ei am suspendat tot. E ziua în care ne pornim la drum, încercând să cartografiem o bucată din acest vis care se cheamă Via Transilvanica. Fiindcă orice drum care se cere bătut pas cu pas e un fel de vis, care se va preschimba încetișor într-o realitate timidă, despre care avem doar bănuieli.
Orice drum lung străbătut pe jos înseamnă propunerea unei lumi. Închegarea ei vine la pachet cu surprize, confuzie și oboseală. Știm încotro vom merge, dar nu știm ce o să găsim pe parcurs. Nu știm cum se valida visul ăsta nebun de monumental de a pune pietre de aducere aminte pe o distanță de aproape 1000 de km de la Dunăre până în Bucovina.
Un lucru e limpede. Într-o realitate volatilă și imprevizibilă, pe alocuri cu accente depresive cum e săraca noastră țară neodihnită, parcurgerea unui astfel de drum înseamnă propunerea unui sens. Înseamnă să rulezi în minte cuvinte mari precum unitate, stabilitate, țel, chestii simple la care am și uitat de când tot visăm, așteptând să se întâmple.
Orice drum lung poate deveni o cale spre cunoaștere, spre sine sau spre ceva mai înalt. Să ne pornim așadar. Negurile se ridică încet și iese un pic soarele. Cu rucsacii în spate ieșim pe poarta campusului, o luăm spre dreapta și, ca niște pelerini, o pornim încetișor la pas pe drumul străjuit de brazi.
Pornim către un loc cu nume frumos: Valea Străjii, acolo unde cineva lucrează deja la ciorba aia de burtă inegalabilă, pe care o cunoaștem cu toții prea bine. Și uite-așa, visul timid al dimineții primește un sens vectorial, concret, cu smântână și ardei iute, așa cum îi place călătorului.
Ziua întâi. Aproximativ 25 km.
Nici că pășim bine pe Via Transilvanica și aflăm de la webmaster că în doar două zile de la lansare oameni din 264 de orașe s-au uitat pe situl proiectului. E remarcabil, mai ales că unii au și făcut deja donații. Vă mulțumim frumos!
Plecăm pe Drumul Romanilor și stăm cu capul vag întors către Munții Rodnei, către vârfurile care răsar încet din dreapta: Roșu, Ineu, Inăuț. Prima chestie remarcabilă peste care dăm e o pajiște imensă cu Bulbuci de munte, o specie rară și protejată de flori galbene și fragile.
Panorama se deschide de pe Dosul Zâmbroaiei și începem coborârea spre vale. Ne bâlbâim un pic pe lângă drumul național, suflați de tiruri până găsim drumul paralel cu șoseaua. Cumva ajungem la liman, la Valea Străjii. Textura impecabilă a burții de vacă din ciorbă e acompaniată de mugete de vaci live, care pasc peste tot în jur.
Primii zece kilometri sunt de acomodare, urmați de o rătăcire pe la marginea unor prisăci prin Mureșenii Bârgăului. Și ciugulim cireșe din mers. Și dulci și amare. Urmează o urcare destul de dură spre Brazii Buni, timp în care marcăm pe GPS locurile care contează. Priveliștea de la cumpăna apelor în locul numit Poarta Bistriței se deschide spre 5 localități de pe Valea Bârgăului: Mureșeni, Tureac, Tiha, Prund și Bistrița Bârgăului.
Pe drumul spre cabana lui nea Vasile care ne-a cules din mers, dam peste 3 păstrăvării, cam închise, dar promițătoare. Regele păstrăvarilor e însuși nea Vasile, care pe vremuri în anii ’90 rupea malul cu vânzări de jumate de tonă în preajma Revelioanelor. Apoi l-a halit concurența și s-a lăsat.
Povestea lui cea mai tare e cea cu ursul care, în 1974 încerca să-i halească un vițel. De ciudă, a pus toporul jos și i-a dat cu o piatră în cap. Greșeală. Treaba l-a costat o lună de spitalizare fiindcă ‘ursul s-a inervat’.
Acum nea Vasile se jură că face rost de niște păstrăvi și vine să ne povestească aventuri din tinerețe. Îl așteptăm, dar nu pentru multă vreme. E aproape 9 seara, suntem rupți și tot ce ne dorim acum e o noapte neagră, lungă, fără vise fiindcă mâine ne propunem să o tăiem devreme.
Update. A venit cu soția. Și o uiagă (sticlă) de țuică de mere. Cheers, fraților!
Adaugă comentariu