„Un om simplu era luat de acasă şi dus pe front. Ce face azi un om la 35 de ani pentru ţara asta? Ce ar fi făcut? Sunt poate întrebări fără răspuns, poate deplasate, grave, dar vreau să le pun. Aşa vreau să marchez eu acest Centenar. Despre el se vorbeşte mult, dar se fac lucruri care trec pe lângă, se scapă esenţa”, a spus regizorul Radu Afrim care, zilele acestea, lucrează la un proiect de punere în scenă a romanului „Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu. Aceasta se va juca, în toamnă, la Teatrul Naţional în faţa a peste o mie de spetatori. Rapsodul Lenuţa Purja şi mama ei Teodora sunt invitate să horească.
„Le duc pe Lenuţa Purja, rapsod de aici, din judeţ, şi pe mama ei, Teodora Purja, la Teatrul Naţional Bucureşti. Nu neapărat vreau să fac aşa o chestie locală. Pădurea spânzuraţilor este o carte la care eu ţin şi care niciodată nu mi-a fost predată ca lumea nici măcar la Facultatea de Litere din Cluj, nici la liceu. Am citit-o vara asta ca şi cum aş fi citit-o prima dată. Nici nu m-am uitat la filmul lui Ciulei, îl ştiam, m-am uitat puţin la el şi am oprit, dar nu pentru că nu e un film foarte bun. Nu vreau să pun în scenă romanul, ci să chestionez un pic ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani, unde suntem. S-ar putea să fie ambiţios, riscant, kitschos, greşit, dar vreau să pun faţă în faţă soldaţii care au luptat pentru ceva atunci – unii nu ştiau pentru ce lulptă – cu nişte oameni, nişte tineri actori din zilele noastre. Ăia îi întreabă pe ăştia: ce aţi făcut în 100 de ani, cine eram noi, cine sunteţi voi la vârsta noastră? Vârsta lui Apostol Bologa era de până în 35 de ani. Vreau să fie un dialog despre ce am ajuns noi, despre ce gândim noi despre trecutul nostru, cum e văzută istoria, cum e văzută implicarea românilor în Primul Război Mondial dincolo de o pagină de muzeu. Este muzeu? Este un fapt? Cum simţim noi acest război esenţial pentru unificarea regiunilor şi pentru România în forma în care e ea azi? Eu vreau să văd cu mintea mea de acum, nefiind specialist în istorie, dar având puţină poezie, puţină intuiţie şi puţină experienţă personală. Îmi permit acest lucru fiindcă am trăit jumătate de secol, iar ceilalţi 50 de ani nu sunt nici ei o mare enigmă, dar istoria ştim că e plină de inexactităţi. Mi se pare că prea vorbim despre istoria noastră recentă ca despre ceva de muzeu. O sută de ani nu e enorm de mult. Vreau să scot aceşti soldaţi din muzeu, această carte, vreau să văd dacă există un dialog între oamenii de azi şi cei care au trăit atunci. Un om simplu era luat de acasă şi dus pe front. Ce face azi un om la 35 de ani pentru ţara asta? Ce ar fi făcut? Sunt poate întrebări fără răspuns, poate deplasate, grave, dar vreau să le pun. Aşa vreau să marchez eu acest Centenar”, a spus Radu Afrim la Festivalul „Poezia e la Bistriţa”.
Potrivit regizorului, piesa se va juca la final de octombrie, început de noiembrie, fi sala mare a Teatrului Naţional care are 1100 de locuri.
„Trebuie să fie cumva, ca să ţin sala. Nu am vedete în această distribuţie. Poate va juca Caramitru, dar mizez pe altceva. Acum lucrez la proiect. Stau la Beclean şi lucrez. În toamnă o să mai am două premiere înainte de asta la care am lucrat până în iunie. Eu sunt omul intuiţiei. Actorul mă inspiră. Merg dimineaţa şi acolo îmi vin ideile, însă aici îmi trebuie un schelet foarte serios la Pădurea spânzuraţilor pentru că nu mă duc pe firul narativ al lui Rebreanu. E o poveste atât de frumoasă şi voi folosi din roman părţile care nu au fost folosite în filmul lui Ciulei, literatura pură din roman, care e incredibil de frumoasă. Sunt moderne descrierile gândurilor oamenilor, dialogurile. M-am dus prin Târlişua, prin Parva, de unde era originar Apostol Bologa, fratele lui Rebreanu, am vrut să mă impregnez cumva de locurile acestea pe care le ştiu, îmi aparţin cumva, sunt în mine, e sângele meu, dar fără mândria patriotismului local. Nu o am, acuzaţi-mă, dar nu o am. Îmi place tot ce ţine de aceste locuri, dar la fel de mult îmi place tot ce ţine de sud. Am făcut acum doi ani un spectacol despre muzica din zona Dobrogei şi Brăilei. A fost o excursie incredibilă, unică. Umblam cu scenografa prin toate satele din Dobrogea, nişte sate uitate de lume, unde erau 2-3 bătrâni cu PET-ul de vin şi super fericiţi că doi oameni intră la ei în sat. Şi nici nu mai puteam fi barbari să le cerem să ne cânte ceva. Stăteam de vorbă cu ei, iar dacă voiau ne cântau ceva. Sunt la fel de atras de zona aceea cu care nu am nimic, ca şi de zona noastră din Ardeal. În Moldova am lucrat de mai multe ori. E o zonă surprinzătoare şi acolo”, a adăugat el.
Radu Afrim a recunoscut că ideea piesei nu îi aparţine: „Pădurea spânzuraţilor e o comandă de Centenar pe care mi-a sugerat-o Ion Caramitru. E singura dată când un director de teatru mi-a zis ce să fac. Pe mine mă ajută să-mi spună cineva ce să fac. Departe de mine festivismul. Eu nu am înţeles niciodată chestia asta cu sunt mândru că sunt român, nu am înţeles acest lucru. Poate că sunt mândru, dar nu îi văd sensul să fiu mândru că sunt ceva. Nici nu mi-e ruşine că sunt român, nici nu sunt mândru. Sunt român şi ajunge lucrul ăsta. Aşa vreau eu să marchez Centenarul despre care nici nu se vorbeşte cât ar trebui şi se fac nişte lucruri pe lângă Centenar cumva. E foarte important Centenarul. Se spune asta, dar se scapă esenţa care trece pe lângă noi”.
Despre invitaţia pe care i-a adresat-o regizorul, rapsodul Lenuţa Purja a spus: „Eu sunt născută la Târlişua şi îmi face o deosebită plăcere punerea în scenă a romanului Pădurea spânzuraţilor. Probabil vom cânta hore de la rădăcină, de dragoste, de război, pe care le voi cânta împreună cu mama mea. Eu îl admir de foarte mulţi ani pe regizorul Radu Afrim. Pentru mine este cel mai mare regizor în viaţă al României. A fost la noi acasă de două ori şi a vizitat şi muzeul părintelui Timoftei Găurean care are certificatul de naştere al scriitorului Liviu Rebreanu. A venit direct la rădăcină”.
Sursa foto: Facebook Radu Afrim
Adaugă comentariu