Jurnal de călătorie: Auschwitz, locul în care istoria ne roagă să nu o mai repetăm

Am reuşit să ajung la Auschwitz, în Polonia, sâmbătă după-amiază la ora 16.30, atunci când grupul din care făceam parte a fost programat pentru o vizită cu ghid. Am ţinut foarte mult să fim însoţiţi ca să înţelegem exact ce s-a petrecut în fiecare loc pe care-l vedeam, iar alegerea s-a dovedit a fi una înţeleaptă. Ne-am strecurat cu greu prin mulţimea de oameni de toate naţionalităţile care mişună prin preajma muzeului. Ghizii explică în foarte multe limbi ce s-a întâmplat acolo, mai puţin în română, dar muzeul acceptă ca grupurile să aibă propriul traducător care să dubleze ghidul pentru cel mult 30 de persoane, iar noi am optat pentru această variantă.

La pornire, am primit aşadar un aparat de recepţie cu căşti pe care l-am fixat pe canalul indicat de ghid, o tânără foarte talentată şi comunicativă pe nume Marta. Am trecut apoi printr-un filtru de securitate unde ni s-a spus că nu putem intra cu rucsac sau cu alte bagaje mari. Se face şi un control amănunţit al genţilor pentru ca nu cumva vreun turist  să introducă vopsea şi să degradeze vreun zid cu te miri ce scrieri, posibil chiar naziste. Oricum, pare destul de greu să faci asta fiindcă tot perimetrul de vizitare e înţesat de agenţi de pază.

Vizita durează cel puţin trei ore, dar Marta, ghidul nostru, a fost extrem de amabilă şi nu a ţinut cont de timp. A răspuns tuturor întrebărilor, dispusă să se oprească de câte ori vrea cineva să mai afle ceva. Am intrat pe poarta principală a lagărului Auschwitz I, pe care scrie mare “Arbeit macht frei” (foto dreapta), adică “Munca te face liber”, un proverb german afişat la intrarea în toate lagărele naziste şi care îşi are originea în “Fenomenologia spiritului” scrisă de Hegel.

Am început aşadar să vizităm Auschwitz I, lagărul iniţial de concentrare, care a fost folosit ca centru administrativ pentru tot complexul, locul execuţiilor a aproximativ 70.000 oameni, majoritatea prizonieri de război polonezi şi sovietici. Fiecare baracă (Block) poartă un număr, iar prima baracă ce poate vizitată poartă numărul 4 şi se numeşte ”Extermination”. Expoziţia de aici se bazează pe expunerea unor fotografii realizate în perioada respectivă, dar şi a unor planuri privind amplasarea, amenajarea şi organizarea acestor lagăre de exterminare, expoziţie din care vizitatorii îşi pot da seama că întregul mecanism a fost pus la cale de nazişti cu multă atenţie.

Ceea ce vede orice vizitator la intrarea în prima baracă este un citat din George Santayana postat pe un perete: „Cine nu are memoria istoriei riscă s-o repete”, apoi o hartă care arată locurile din care au fost aduşi evreii spre Auschwitz cu trenurile. Am găsit pe această tristă hartă Bucureştiul şi Cluj-Napoca. Am mai putut vedea fotografii vechi cu oameni înghesuiţi în vagoane, copii, femei, bărbaţi, cu momentul în care bătrânii şi copiii erau despărţiţi de grupurile apte de muncă şi duşi spre camerele de gazare. Cadavrele erau scoase de alţi evrei, li se tăia părul, li se scoteau dinţii de aur, apoi erau îngropate într-un câmp de către alţi evrei prizonieri. După ce au intrat în putrefacţie, vara au fost scoase şi arse, metoda crematoriilor fiind preferată apoi, germanii fiind mereu în căutare de noi metode eficiente de ucidere.

Ghidul ne-a explicat că cei rămaşi în viaţă locuiau în aşa numitele spaţii de carantină. Deşi printre ei se aflau medici, profesori, muzicieni, oameni cu cariere înfloritoare, cu toţii erau batjocoriţi şi înfometaţi pentru simplul fapt că s-au născut evrei sau ţigani. Deşi munceau pe brânci, primeau o singură farfurie de supă la ora 12.00 şi două ceşti de cicoare dimineaţa şi seara cât să-i ţină în viaţă trei luni. Aveau la dispoziţie toaletele unde îşi puteau face nevoile doar o dată în zi, dormeau îngrămădiţi pe saltele sau pe paturi de lemn câte trei la un loc.

Baraca cu numărul 5 – “Evidence of crime” – pe care am vizitat-o apoi este de-a dreptul îngrozitoare, în acest loc fiind interzis şi fotografiatul. Sunt vitrine în care e depozitat părul prizonierilor care era tăiat pentru a fi utilizat la fabricarea textilelor. Tot aici mai e o vitrină cu un morman imens de ochelari adunaţi de la cei omorâţi, geamantanele inscripţionate cu numele fiecăruia, grămezi uriaşe de pantofi, lucruri de copii. Toate aceste obiecte au fost colectate de grupul ”The Canada Kommando”, grup format mai ales din femei şi care se ocupa cu colectarea, sortarea şi aranjarea obiectelor personale confiscate de la prizonieri printre care vase, proteze, textile, ochelari, periuţe de dinţi, perii, obiecte de cosmetică.

La ieşirea din această baracă se găsea culoarul de apel (de raport), denumit în limba germană ”Appellplatz ” – locul unde în fiecare dimineaţă se făcea prezenţa. Trebuia ca la acest raport să se prezinte toată lumea, indiferent de vreme sau de stare de sănătate. Inclusiv persoanele decedate pe parcursul nopţii, toată lumea trebuia să fie prezentă la raport. Aşa se face că, persoanele decedate trebuiau scoase afară de colegii de cameră şi prezentate la raport. Prezenţa se făcea prin strigarea numărului pe care-l purta fiecare deţinut în parte. Era un număr pe care, la intrarea în acest lagăr, prizonierul îl primea şi era tatuat pe mână pentru identificare. Odată ce erau intraţi în lagăr nu mai aveau nume, ci doar cifre. Cel mai lung apel, ne-a spus ghidul, a durat 19 ore fiindcă dispăruse cineva.

Am vizitat apoi Baraca numărul 6 – “Life of prisoners” (Viaţa de prizonier) – care conţine o expoziţie care redă viaţa ce o avea un prizonier, începând de la înregistrarea fiecărei persoane, dar şi marcarea cu însemnele privind provenienţa şi ”tipul prizonierului”. Tot aici sunt prezentate şi modul de organizare pe clase de prizonieri, în funcţie de statutul pe care putea să-l primească un anumit prizonier. Pentru fiecare baracă era ales un fel de lider, din rândul prizonierilor, denumit ” Kapo ”, care primea anumite facilităţi, un dormitor mai bun. Adesea, aceşti Kapo, se purtau cu confraţii lor mai urât decât nemţii, ni s-a spus.

Baraca cu numărul 11 – „The death block” – adăposteşte camerele de tortură, carcera. Era locul în care se pedepsea un prizonier. Odată ce un prizonier intra în acest block, nu mai ieşea viu. Pedeapsa era aplicată, în general, tot de un prizonier care nu avea de ales. Ghizii relatează aici o poveste despre locatarii barăcii 14 din care au evadat trei persoane. Drept pedeapsă, pentru fiecare prizonier evadat, tot al zecelea prizonier din acea baracă trebuia dus în camera de tortură sau executat public, o metodă foarte bună pentru a reduce dezertarea. Când cineva vroia să fugă era oprit de ceilalţi din baracă pentru a nu fi pedepsiţi sau ucişi. Prizonierul ales a fost scos în faţa grupului, dar a început să plângă şi să strige numele soţiei lui şi ale copiilor. Din grupul respectiv, a cerut permisiunea să vorbească cu locotenentul SS un preot pe nume Maximilian Kolbe, prizonier tot din acea baracă. Acesta îi ceruse locotenentului să-l ia pe el şi să-l cruţe pe celălalt prizonier. Locotenentul afost de acord. L-a dus în carceră unde, pentru doua săptămâni, a fost supus la tortură zilnică şi la înfometare. După doua săptămâni, când toţi ceilalţi prizonieri duşi în această baracă au murit, naziştii au luat decizia de a-l omorî, prin injectarea de acid carbolic în venă. Povestea acestui preot a ajuns la urechile Vaticanului, el fiind beatificat de Papa Paul al VI-lea, iar apoi a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea.

Baraca cu numărul 10 care – nu poate fi vizitată – era locul în care se executau experimentele pe prizonieri de către dr. Carl Clauberg, dr. Horst Schumann, dr. Eduard Wirths şi dr. Mengele. Aici se făceau experimente care nu aveau nicio legătură cu tratamentul bolilor, cât spre exemplu cu schimbarea culorii ochilor în încercarea germanilor de a impune albastrul drept culoarea ochilor rasei superioare.

După terminarea acestor expoziţii prin barăcile din lagăr, turul a continuat spre partea în care erau construite crematoriile şi camerele de gazare. Ghidul ne-a spus că aici erau aruncate pastilele de Cyclon B, iar gazul care se răspândea prin ţevile de duş îi ucidea pe cei aflaţi în interior. Apoi, cadavrele lor ajungeau în patru cuptoare pentru incinerare.

Tot în lagărul Auschwitz I am văzut, din afară, locuinţa lui Rudolf Franz Ferdinand Höss, comandantul lagărului de exterminare de la Auschwitz, cel care a comandat să fie omorâţi cei peste un milion de prizonieri. Ghidul ne-a spus că a iubit enorm locul acela unde trăia împreună cu familia, deşi la doar câţiva metri de reşedinţa lui erau torturaţi oameni şi omorâţi prin toate metodele posibile. A fost omorât prin spânzurătoare urmare a uneio decizii a Tribunalului Suprem Naţional, care s-a ţinut în Cracovia. Acesta a mai judecat 40 de persoane implicate în atrocităţile de la Auschwitz şi care au fost acuzate de crime de război. Dintre acestea, 23 au primit pedeapsa cu moartea (tot prin spânzurătoare), iar restul de 17 au primit diverse perioade de detenţie (cea mai mică fiind de 3 ani).

Am trecut mai departe şi am vizitat al doilea lagăr de exterminare Auschwitz II – Birkenau, construit pe teritoriul satului Brzezinka, nume care, în poloneză, are semnificaţia ”pădure de mesteacăn”, probabil dat de pădurile de mesteceni din apropierea acestei zone. El se află la câţiva kilometri de primul. La intrarea în lagărul Auscwitz II – Birkenau se trece printr-o poartă denumită Poarta Morţii (stânga) care apare pe toate ghidurile şi pe toate materialele legate de descrierea acestui lagăr.

Lagărul Auschwitz II Birkenau a fost înfiinţat la cerinţa lui SS Heinrich Himmler (şeful peste toate lagărele de concentrare) care a luat această decizie deoarece „capacitatea de prelucrare” a lagărului Auschwitz I era prea mică şi insuficientă pentru cerinţele naziştilor. Mărimea lagărului de concentrare Auschwitz II – Birkenau era de 140 de hectare – fiind rase de pe faţa pământului opt sate poloneze ca să fie construit – şi cuprindea peste 300 de clădiri. El a ajuns la o capacitate de 200.000 de prizonieri.

Era un adevărat ciclu pe care naziştii l-au pus în aplicare, având ca rezultat final exterminarea. Odată ce vagoanele cu prizonieri intrau în interiorul lagărului, persoanele din interior nu mai aveau scăpare. Mulţi dintre prizonieri mureau direct în vagoanele prin care ajungeau în lagăr fiindcă drumul foarte mult, iar lipsa apei şi a hranei îi ucidea pe cei slabi. Pe platforma unde ajungeau trenurile, se face sortarea în locul denumit Judenrampe. Astfel, femeile separat, bărbaţii separat şi restul bătrâni, bolnavi şi copii. Ultima categorie, de obicei, era trimisă direct la camera de gazare fiindcă era o categorie care nu putea să producă nimic.

Prizonierii ştiau doar că merg să facă un duş si apoi să-i pregătească pentru viaţa de lagăr. Li se spunea doar că trebuie să se dezbrace complet pentru a face duşul, să fie curaţi, iar când o să iasă de la duşuri să ştie exact cuierul unde şi-au lăsat hainele, să nu-şi încurce lucrurile cu ceilalţi. Pentru a le distrage atenţia înainte de a intra la duşuri, li se mai spunea să se gândească exact la ce calificări deţin, deoarece la ieşirea de la duşuri o să fie chestionaţi de un reprezentant al naziştilor şi o să fie repartizaţi în funcţie de calificarea fiecăruia.  În camerele cu duşuri, cu toţii mureau în chinuri groaznice.

Ghidul ne-a mai explicat că, de evadat din lagăr era foarte dificil deoarece întreg perimetrul era înconjurat de un gard de sârmă ghimpată electrificat. Interiorul, la rândul lui, era împărţit în mai multe sectoare, iar fiecare sector în mai multe tabere. Existau tabăra pentru femei, pentru bărbaţi, pentru familiştii evrei – denumită Terezín Familienlager, tabăra ungurilor, tabăra ţiganilor (Zigeunerlager), dar şi o tabără în care se spunea cum că prizonierii ar fi primit tratament, de fapt ei fiind doar supuşi unor experimente ciudate. Tot aici sunt ruinele din fostele crematorii II şi III (două dintre cele patru crematorii existente în acest lagăr) unde, în anul 1965, între ruinele lor a fost ridicat un monument care omagiază victimele acestui holocaust. Sunt construite plăci de granit acoperite cu metal în fiecare limbă a statelor care au avut prizonieri omorâţi în acest lagăr. Există şi o placă în limba română.

Ghidul nostru, Marta, ne-a relatat că, de-a lungul carierei ei, a întâlnit şi foşti deportaţi, supravieţuitori ai ororilor de atunci, care s-au întors să vadă locurile în care au suferit. Lor nu a avut ce să le spună. Au plans şi ei, şi ea. Întrebată de ce nu s-au revoltat evreii, ea ne-a explicat că munceau foarte mult, nu li se permitea să comunice unii cu alţii, erau înfometaţi, bolnavi şi slăbiţi. Pratic le era aproape imposibil să se organizeze.

Am plecat cu toţii îngânduraţi de la Auschwitz fără să putem da vreun răspuns ferm la întrebarea „Ar fi în stare omenirea să repete ceea ce s-a întâmplat atunci?” de teamă ca acesta să nu fie cumva unul afirmativ. Trăim în secolul în care mor mii de oameni în Africa, despre care nu vorbeşte mai nimeni, în care se poartă diverse războaie în numele păcii mondiale, dar şi în secolul indiferenţei. Ne pasă parcă mai mult ca oricând doar de noi, uitând complet să ne solidarizăm cu ceilalţi. Au trecut 70 de ani de când omenirea a permis exterminarea evreilor privind de prea multe ori indiferentă la această crimă împotriva umanităţii. Să ne ferească Dumnezeu să se repete istoria pentru că nu am fost capabili să învăţăm această lecţie!

Cristiana Sabău