Mănăstirea ”Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Rebra, Mănăstirea ”Izvorul Tămăduirii“ din Salva, Mănăstirea ”Naşterea Maicii Domnului“ de la Piatra Fântânele, Mănăstirea ”Sfântul Prooroc Ilie“ din Nuşeni, Mănăstirea ”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ Cormaia (Sângeorz-Băi), Mănăstirea ”Schimbarea la Faţă“ Ilva Mare, Mănăstirea ”Sfântul Ierarh Spiridon“ Strâmba (Josenii Bârgăului), Mănăstirea ”Sfânta Treime“ Bichigiu-Suplai, Mănăstirea ”Sfântul Evanghelist Luca“ Dobric şi Mănăstirea ”Duminica Tuturor Sfinţilor“ Buscatu (Telcişor) sunt locurile sfinte spre care se vor îndrepta la mii de credincioși la noapte pentru a se ruga împreună cu măicuțele și călugării așteptând Învierea Domnului.
Potrivit lui Mircea Daroși, documentele atestă că, în urmă cu trei veacuri, pe teritoriul care formează astăzi judeţele Cluj şi Bistriţa – Năsăud existau peste 40 de mănăstiri şi schituri ortodoxe. Erau construcţii simple, cuprinzând o bisericuţă de lemn şi o casă ţărănească în care erau adăpostite chiliile pentru călugări. Doar cele ctitorite de voievozi sau nobili aveau zidurile din piatră şi încăperi mai bine rânduite.
”Cele dintâi au fost supuse unor degradări din cauza timpului şi a intemperiilor, fapt pentru care multe dintre ele au dispărut, fără să li se poată reconstitui măcar trecutul. Obştile monahale aveau puţini vieţuitori, astfel încât numărul lor era cuprins între 3-4 şi rareori ajungea până la 10 călugări.
Cu toate că erau aşezăminte modeste, mănăstirile au devenit vetre de lumină, de cultură, de artă şi de înălţare sufletească. Aici au fost adăpostite fie şcoli bisericeşti sau laice, fie mici centre de caligrafi sau iconari. Se copiau cu mâna cărţi bisericeşti, după modelele moldoveneşti care erau dăruite preoţilor din zonă, sau se pictau icoane de influenţă moldovenească pentru împodobirea bisericilor ortodoxe ori se pregăteau preoţi şi cântăreţi bisericeşti pentru slujirea liturgică.
Situaţia mănăstirilor din Ţinutul Bistriţei şi al Năsăudului este stabilă până la jumătatea secolului al XVIII-lea datorită rolului de frunte jucat în mişcarea celor de religie ortodoxă a călugărului Şofronie. În 1761 şi în anii următori generalul Bukow dă foc mănăstirilor de lemn, iar pe cele din piatră le distruge cu tunurile până la temelie. Ordinul venea dintr-o poruncă imperială a regimului habsburgic instaurat în această parte a Transilvaniei, care urmărea atragerea românilor la catolicism şi înregimentarea lor pentru apărarea graniţelor imperiului, considerând mănăstirile „focare de rezistenţă ortodoxă, adăpostitoare de oameni inculţi, leneşi şi care se tem de serviciul militar“.
Din mai multe lucrări precum cea a lui Nicolae Iorga – Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vălenii de Munte, 1908, a istoricului Ştefan Meteş – Mănăstiri din Transilvania şi Ungaria, 1936, a lui Virgil Şotropa – Mănăstiri şi călugări în Valea Rodnei şi a colectivului clujean în frunte cu Ştefan Pascu – Monumente istorice şi de artă religioasă,1982, aflăm că pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud au existat următoarele mănăstiri: Silivaşul de Câmpie, Monor, Sântioana, Feldru, Sângeorgiul Nou, Rebra, Mintiu, Chiraleş, Zagra, Păltineasa, Ciceu-Poieni, Negrileşti, Şopteriu. Unele dintre acestea au scăpat de tăvălugul lui Bukow, dar până la urmă călugării au fost nevoiţi să părăsească aceste locaşuri sfinte şi să se refugieze mai ales în Moldova. Treptat, viaţa mănăstirească a început să dispară, astfel că, până în anul 1918, n-a mai existat nicio mănăstire în judeţul nostru. Abia după Marea Unire se simte o înviorare a vieţii monahale, dar va fi restricţionată şi apoi scoasă în mod tacit în afara legii prin celebrul Decret nr. 400/1956 din perioada regimului comunist.
După Revoluţia din decembrie 1989 viaţa monahală de pe cuprinsul judeţului Bistriţa-Năsăud a început să renască într-un chip deosebit de înfloritor. Înaltpreasfinţia Sa, vrednic de pomenire Bartolomeu Anania, ori de câte ori a fost pe aceste meleaguri, spunea că „a venit vremea când Ardealul îşi vrea mănăstirile înapoi, chemându-şi călugării şi călugăriţele, fraţii şi surorile…”, a scris Mircea Daroși pentru Lumea satului.
Foto credit: Mitropolia Clujului
Adaugă comentariu