Mărturii cutremurătoare din ”Iadul” spaniol. Cum se produc roşiile perfecte ca formă şi culoare

Roşiile din Spania, perfecte ca formă şi culoare, care ne fură ochii de pe rafturile hipermarket-urilor ajung să arate aşa după ce sunt stropite cu tot felul de substanţe. Altfel nici nu ar avea cum să crească din moment ce sunt plantate „cu ranga”, într-un pământ arid, ne-au spus soţii Onigoae din Luşca. Timp de 11 ani, ei au lucrat într-un solar în care se cultivau tomate.

Veronica Onigoae (46 de ani) a lucrat, în ţară, ca vânzătoare într-un magazin, iar soţul ei, Radu, ca electrician. Cu banii câştigaţi în ţară, cei doi nu le puteau asigura traiul de zi cu zi celor doi băieţi, aşa că s-au lăsaţi duşi de val şi au plecat la muncă în Spania.

„La început a fost greu, foarte greu. Nu am ştiut limba, erau intermediari care ne băgau la lucru. Până ne-au cunoscut spaniolii, ne băgau la lucru alţi români şi li se dădea o cotă din ce câştigam noi. Erau mulţi oameni de la ţară, care ştiau lucra, în timp ce noi nu ştiam, însă după ce am intrat, spaniolii au văzut că muncim, suntem harnici, am rămas 11 ani la acelaşi patron şi puteam rămâne până la pensie dacă voiam. Împreună cu soţul meu, în ultimii ani, am avut grijă de un solar care se întindea pe mai bine de 2 hectare, era cultivat doar cu roşii. La aceiaşi patroni am lucrat şi am fost angajaţi 9 ani cu carte de muncă. Ei ne-au făcut acte şi am rămas acolo. O vreme, soţul meu a lucrat şi ca electrician, dar s-a întors în solar odată cu criza din 2008-2009”, a spus Veronica Onigoae.

La început, cei doi soţi au câştigat câte 30 de euro pe zi, însă văzând că sunt harnici, patronii le-au mări leafa iniţial la 35 de euro pe zi şi apoi la 36. „Timp de patru ani am lucrat cu 36 de euro la zi. Lucram foarte mult, câte 10-11 ore pe zi, ca să câştigăm mai mult. La final de lună, primeam 900, 900 şi ceva de euro. Dacă prindeam vreme ploioasă, o săptămână şi ceva nu primeam nimic pentru că nu se lucrează în solar când plouă. E umiditate şi putrezesc plantele. Nu am strâns cine ştie ce bani. Am trimis la copii, acasă, am ştiut că au tot ce le trebuie. Ne-am mai făcut câte ceva pe lângă casă, vile şi palate nu am făcut, dar am trăit decent împreună cu copiii noştri”, a adăugat Veronica Onigoae.

În tot acest timp, cei doi soţi au văzut multe. „Patronul nostru era inginer legumicultor. Venea şi vedea roşia, o tăia în două, dacă era goală pe dinăuntru îi punea ceva în bidoanele alea mari cu care se uda şi a doua zi roşia se făcea perfectă. Mai făceau ceva – era ilegal, dar ei mai săreau peste asta – le înroşeau. Dacă era preţ bun la roşii într-o anumită perioadă, imediat adăugau ceva şi roşia căpăta culoare. Când eram acolo, mâncam roşiile acelea, dar nu mai vreau să le mănânc. Şi la noi, în unele magazine, văd exact roşii ca cele din Spania. Nu mai vreau să le mănânc fiindcă totul e chimic. Roşiile alea sunt puse cu ranga în balast, nu au cum să se facă, nu au pământul nostru. Clar că trebuie să le dea de toate acolo, şi acid, şi fosfat, şi ce Dumnezeu le dădeau, ca să se facă”, a spus Veronica Onigoae.

După 11 ani de muncă grea, familia Onigoae a decis că e vremea să se întoarcă acasă.

„Când aud de Spania, mi se ridică părul pe mâini. Am uitat pur şi simplu, am vrut să uit tot, parcă nici nu am fost pe acolo. Multă lume ne-a spus când am plecat din Spania că ne vom întoarce înapoi, dar nici vorbă de aşa ceva. O vremea am tot mers tot câte un an de teamă că nu ne vom mai găsi de lucru acasă. Avem o vârstă şi nu ne mai ia nimeni. Eu am lucrat în magazin vânzătoare, iar soţul meu e electrician de meserie. Dacă se iveşte câte un loc de muncă în profesia lui, nu are loc de alţii. De-asta ne-am făcut propriul solar, împreună cu fiul nostru, Dan. Mulţi zic că e mult de muncă, dar nu e. Am muncit noi mai mult în Spania. Şi e cu totul altceva să lucrezi pentru tine. Noi, cu pământul ăsta al nostru, bun, e păcat de Dumnezeu să nu facem ceva. La noi în solar am pus roşii de toate felurile, soiuri bătrâne, de la femei, roşii cu gust. La început, am zis că punem doar pentru noi, dar am reuşit să obţinem producţie bună şi am şi vândut. Acum am prins curaj”, a adăugat ea.

La rândul lui Radu Onigoae (48 de ani) ne-a mărturisit că în străinătate „nici pe departe nu e Raiul, e Iadul”.

„Eşti ca un sclav, trag de tine cât pot mai tare, aşteaptă de la tine imposibilul. Trebuie să fii robot acolo. Nu ai voie să oboseşti. Pe mine mă punea să pun acizi în bidoane. Nu putem respira. Îmi dădea mască de gaze când făceam compoziţiile. Îmi lăsa patronul o reţetă, luat acid nitric, accid fosforic, nu mai ţin minte, multe. Băgam în nişte bidoane mari. Legumele lor sunt ca Bianca Drăguşanu, arată frumos, dar nu au niciun gust. În Spania nu m-aş mai întoarce pentru nimic în lume. Consider că am pierdut ani buni din viaţă acolo. M-am dus la 35 de ani şi am venit la 48. Când am plecat, toţi copiii de pe stradă îmi ziceau Salut, Radu!. Când m-am întors, mi-au spus Sărut-mâna, nenea Radu! „, ne-a mărturisit el.

Familia Onigoae ne-a mai făcut dezvăluiri şi despre românii din Spania şi aşa-zisa Diaspora. Urmăriţi Timp Online ca să aflaţi cum stau lucrurile cu adevărat dincolo de graniţele ţării.