Matei Vişniec: O mare bogăţie a României este că poate să-şi permită să piardă timp în mod uman!

România, ţara în care se poate pierde timpul „în mod uman”

„Am discutat cu un grup de americani care a participat la festivalul de teatru de la Sibiu. După ce au stat acolo au văzut spectacole, au mâncat mici şi au băut bere, după patru zile s-au dezamericanizat, iar la sfârşit l-am întrebat ce le-a plăcut cel mai mult în România, iar ei, americanii care au inventat expresia time is money mi-au spus că cel mai mult le-a plăcut că au putut pierde timpul. E o frază foarte interesantă! Într-o lume în care ne învaţă că timpul e bani, că e averea nu ştiu cui, că trebuie folosită fiecare secundă, am uitat să ne oferim unii altora timp, dar timp sincer, nu industrie de divertisment, nu timp politic, nu timp de manipulare sau de făcut comerţ, pur şi simplu timp sincer. A fost şi pentru mine o revelaţie şi mi-am spus: ia te uită, o mare bogăţie a României este faptul că încă poate să-şi permită să piardă timp în mod uman! De altfel, s-au trezit şi unii artişti în Franţa şi un foarte bun prieten al meu care a jucat în piesele mele a creat o companie de actori care suflă toţi poeme prin nişte ţevi lungi aşa de câte doi metri şi şi-au luat ca nume Comando de încetinire a timpului pentru că prea l-au accelerat occidentalii. Întâi, ne-au blocat comuniştii şi, într-un fel, timpul a fost lung, iar acum încearcă să ne accelereze şi să ne ia ce aveam noi preţios şi ne dădeam unii altora mai multă dragoste, mai multă atenţie, mai multă sinceritate.

România are enorm de multe bogăţii sufleteşti

Un alt lucru pe care străinii îl admiră când vin aici este capacitatea uriaşă de a improviza a românilor. Rămân uluiţi când află că noi ne vizităm fără să ne anunţăm, că batem unii altora la uşi şi intrăm aşa. Seara mă duc la Gigel poate bem o bere împreună. Unde se poate aşa? În Franţa trebuie să-ţi iei rendez-vous cu Gigel cu două zile înainte dacă vrei să-l vezi. România are enorm de multe bogăţii sufleteşti şi de altă natură. A trebuit să stau 25 de ani în străinătate ca să învăţ să apreciez mai bine ceea ce avem noi aici. Am ajuns în Franţa în 1987 când credeam că nu se va schimba nimic în România. Apoi am început să lucrez la Radio France Internationale unde sunt jurnalist de atunci. Urmăresc ca un spectator avizat ce se întâmplă între România şi restul lumii şi mai ales între România şi Occident. E o poveste care a început ca una de dragoste şi s-a terminat cu un fel de divorţ lung şi un fel de spaimă a Occidentului faţă de România. Foarte interesant! În momentul în care a căzut Ceauşescu a fost o explozie de bucurie în Franţa, de uluire. Au descoperit că românii sunt latini, că vorbesc franceza pe străzile din Bucureşti. Poşta franceză a anunţat că, timp de o lună cine vrea să trimită în România, doar să le pună că ea le trimite gratuit. A fost o enormă simpatie care a durat mai mult de trei zile. După aceea au început problemele la Timişoara care nici măcar nu erau ale noastre că nu noi am pus nişte jurnalişti să declare că e acolo o groapă comună care s-a dovedit după aceea că nu era. A început un fel de răcire a încrederii faţă de România. Cu timpul, fiind jurnalist în Occident, am descoperit ceva foarte bizar cum în această lume în care activitatea mediatică devine un spectacol a vorbi despre România cu tot ce are ea nu interesează pe nimeni. Aproape că aş pune mâna în foc că, din zece echipe de televiziune pe care străinii le trimit în România, nouă au ca sugestie să filmeze cele mai delabrate sate din România, câinii vagabonzi din Bucureşti, cerşetori, amărâţi în zdrenţe care caută prin pubele . E totuşi un fel de manipulare şi mascaradă mediatică pe care eu o denunţ de mulţi ani cum pot. Nu am soluţii mari, ci mici. Îmi dau seama acum, după 25 de ani de Occident, că niciodată marile medii de informare, marile canale de televiziune nu vor veni să filmeze Sinagoga Bistriţa, un loc absolut uluitor şi ideea că o sinagogă a fost redată artelor vii. Nu vor trimite o echipă să filmeze mănăstirile din Bucovina, unice pe planetă sau la Sibiu unde e unul dintre cele mai frumoase festivaluri din Europa, al treilea ca diminensiune, iar ca atmosferă umană este un lucru miraculos. Eu de 15 ani merg la Sibiu şi descopăr cum se dezvoltă acest festival. Echipele de televiziune occidentale nu vor veni nici la Bucureşti să vadă ce minunat e Festivalul Enescu, nici în Ardeal să facă un tur al bisericilor fortificate. În ziua de azi, o informaţie e una care scandalizează. De 25 de ani mi-am dat seama de acest lucru şi atunci mi-am dat seama că singura posibilitate (să schimbi percepţia asupra României –n.r.) este să-i aduci pe ei (pe străini –n.r.) încoace, dar individual, adică să creezi poduri între noi şi ei. Când îi aduci la un festival, la un colocviu sau pur şi simplu ca prieteni se întâmplă un miracol: se îndrăgostesc pe viaţă de România. De prin 1992 eu vin cu companii de teatru străine, nu doar franţuzeşti, şi după aceea urmăresc reacţiile. Sunt de stupoare. Descoperă că, în România nu sunt atât de mulţi cerşetori ca la Paris, descoperă apoi o ţară frumoasă, cu munţi, cu dealuri. Mergi zile şi zile şi e frumos. Sunt sate extraordinare, oameni primitori. Lucrurile acestea nu le ştiu occidentalii, le descoperă când vin aici şi apoi rămân fideli unei iubiri pe care şi-o forjează în legătură cu România. (…)

Cultura, alternativa la Facebook, la industria de invenţii care mănâncă timpul

România poate fi un spaţiu catalizator care împinge în sus umanitatea din om, este un bun preţios pe care, din păcate, mulţi oameni politici nu îl ştiu. Ar trebui să mă cheme din când în când să le fiu consilier. Una dintre suferinţele mele când merg la Suceava este că acolo nu este un teatru profesionist şi mă întreb ce fac aceşti oameni politici. Cum e posibil ca într-un oraş aşa de mare ca Suceava – dar mai sunt şi altele în ţară – să nu existe o trupă fixă, cu actori, cu teatru de repertoriu? În acest moment, teatrul, spectacolul viu, că e vorba şi de muzică, reprezintă mai mult decât o necesitate, reprezintă o dimensiune a democraţiei. În comunism eram supăraţi că nu avem pluralitate politică. Aveam impresia că, dacă ar fi mai multe partide, ne-am putea exprima, am fi mai liberi. Pluralitatea era alternativa la gândirea oficială, dar avem nevoie şi de o pluralitate culturală. Care este alternativa unor oraşe la Facebook, la televizor, la telefonul portabil şi la toată această industrie de invenţii, de tehnologii care îţi mănâncă de fapt timpul? Care e alternativa pentru un elev de liceu care nu are şansa să se ducă la teatru măcar o dată pe lună? Unde poate să asculte într-un loc sacru muzică o dată pe lună? Care e alternativa? Niciuna! Tot televizorul, cărţile eventual. Oare nu e de datoria celor care conduc în ţara aceasta democraţia să ofere şi pluralitate culturală? Să asigure o alternativă la industria de divertisment prin crearea celor doi plămâni pe care orice comunitate importantă trebuie să-i aibă: filarmonica şi teatrul? Nu încetez să spun, la Suceava, când mă duc că într-o zi vor crea la Suceava un teatru şi o filarmonică de gura mea. Atât de mult îi voi bate la cap că le vor face. Mult mai interesant ar fi să o facă oamenii politici având revelaţia că asta e misiunea lor şi că, până la urmă, a investi în cultură înseamnă a te ridica deasupra mizeriilor politice zilnice, deasupra luptelor interne care sunt detestabile. Există şi scopuri mai mari cum ar fi acela de a pregăti creierele pentru copiii noştri, de a le da hrană pentru viitor, de a-i proteja de această avalanşă teribilă de imagine inutilă şi de sunet idiot care vine prin toate canalele de care dispune industria mondială de divertisment. Cât o să-i hrănim pe copiii noştri cu efectele speciale ale Hollywood-ului? De ce să ne le dăm teatru de idei? Muzică bună? De ce să nu îi facem să gândească prin artă, prin accesul la frumos? Teatrul nu moare, că rezistă în Europa de vreo trei mii de ani, iar noi, artiştii, saltimbancii, clownii, actorii, autorii de teatru cum sunt eu, credem în continuare că merită perturbată societatea umană de teatru, de muzică, de spectacole de stradă.

Rolul artistului? Să perturbe fixaţiile din creierele noastre

Eu personal am descoperit teatrul prin circ. O dată pe an, când eram copil, venea la Rădăuţi circul. Ce se întâmpla? O perturbare totală a oraşului. Apăreau clownii, animalele, cortul respectiv, luminile, se auzea altă muzică. Aveai impresia că toată monotonia oraşului, toate regulile de convieţuire erau perturbate de ceva magic, uluitor, o interferenţă a artistului insolit, aproape nebun, original, în spaţiul monoton al urbei. Acesta e rolul artistului. Dacă poate să perturbe fixaţiile din creierele noastre, dogmele, monotonia, obiceiurile paralizante. Sunt foarte fericit că acum avem posibilitatea de a dialoga în felul acesta.

Cuvântul trebuie salvat fiindcă imaginea a devenit invadatoare

Ceea ce veţi vedea este un spectacol de clowni. E un spectacol insolit al unei trupe franceze care s-a dedicate artei clownului. Noi credem că clownii se tem de cuvânt. Dar aceşti clowni ai mei tocmai că nu se tem de cuvânt şi chiar le place poezia. Ceea ce vor spune ei sunt chiar poezii. Sunt cuvinte care vin să se psihanalizeze şi să se prezinte publicului, să spună poveşti pe care noi nu le ştim sau le uităm. Deseori, avem impresia că noi cunoaştem cuvintele, dar în adâncul lor sunt lucruri tainice, necunoscute şi misterioase. Cuvintele sunt ca nişte iceberguri. Vedem bucata de sus, o folosim, dar în interiorul cuvântului e o suprafaţă în care se ascunde istoria cuvântului, conflictele dintre acel cuvânt şi altele, modul în care s-a impus el în limbă. Toate aceste aspecte nevăzute ale cuvântului încercăm să le scoatem la suprafaţă în acest spectacol dedicat cuvântului şi pentru că, în această perioadă a istoriei umane, am impresia că imaginea a devenit prea invadatoare. Observ câte forme de autism creează excesul de imagine. Că stau copiii la televizor nu e o problemă, dar stau şi cu ochii în ecranele individuale. Aproape că nu mai discută între ei, ci prin Facebook şi alte instrumente diabolice. În aceste condiţii trebuie pledat din nou pentru cuvânt. El trebuie repus în drepturi pentru că, până la urmă, creierul se structurează pornind de la cuvânt şi imaginea eventual ar trebui să vină după.

Cultura română are în codul ei genetic Franţa

Deseori uităm că cultura română modernă are în codul ei genetic o altă ţară, o altă cultură şi altă limba, Franţa. În această lume în care toţi învaţă engleză şi poate că în curând vom vorbi toţi engleza nu putem uita un adevăr istoric. Cultura română, majoritatea oamenilor de cultură români, majoritatea oamenilor care au creat România modernă şi cultura modernă românească s-au inspirit din cea franceză. Au călătorit, au studiat în Franţa, au vorbit în franceză. Înaintea acestei mondializări care este anglo-saxonă şi americană a existat alta care a fost franceză. Prima limbă a diplomaţiei mondiale a fost franceza. Un francez a scris o carte sublimă “Roumanie, capitale Paris”. A umblat prin Paris şi a încercat să identifice toate urmele lăsate de români în capitala Franţei şi a găsit enorm de multe urme, plăcuţe memoriale, poveşti, locuri în care au locuit români. A descoperit că, între România şi Franţa sunt mai multe legături decât ne putem noi imagina. De altfel, cultura franceză a primit din spaţiul românesc mai mult decât din alte spaţii. În acest moment, când spui în Franţa că eşti roman, imposibil să nu evoce cineva numele lui Cioran. Alţii spun de Ionescu, alţii spun Elvire Popesco, o actriţă care s-a remarcat în perioada interbelică şi după război şi care făcea teatru de boulevard de mare calitate. Vorbea o franceză bună, dar cu accent românesc. Toată lumea care are între 60 şi 80 de ani ştie cine e Elvire Popesco. Când am ajuns în Paris mi se spunea şi mie: Accentul roman! Ce frumuseţe! Când le spun unora că sunt român, spun despre Brâncuşi. (…) A existat o enormă relaţie de simpatie între Franţa şi România. Unirea Principatelor noi uităm câteodată că o datorăm de fapt unui lobby format la Paris în jurul lui Napoleon al III-lea care a insistat atunci să se creeze un regat al latinilor din Balcani. Ar merita din când în când să ne amintim că, în codul nostru genetic cultural Franţa există. 80% din cuvintele pe care le folosim vin din franceză. Aşa că vă propun să ascultaţi puţină limbă franceză ca un fel de omagiu pe care să-l dăm acestei frumoase limbi şi culturi care a influenţat o bună parte din planetă. Orice european are două ţări: a sa personală şi Franţa!