Mircea Gelu Buta, despre istoria spitalelor bistrițene

Inspirată din istoricul unei vechi și nobile profesii, a eticii profesionale îmbinată cu gândirea socială umanistă, recenta apariție editorială, în urma colaborării a doi autori care au atins deja notorietea pe plan național [Mircea Gelu Buta, Adrian Onofreiu, Istoria spitalelor din Bistrița, volumul I, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017] este, fără îndoială, mai mult decât promite din titlu. Arhivele sofisticate sau modeste permit mai multe abordări, de la cea factuală, care se rezumă la evidența datelor, la sortarea lor cronologică sau tematică și la colaționarea unor seturi în funcție de criteriile de sortare – sau o interpretare în spirit holist, care încearcă să descopere oamenii din spatele faptelor și evenimentelor, trăirile altor generații care ne privesc din poze așa cum se făceau fotografiile în vremurile de demult, o manieră care a început să ne placă din nou, din moment ce se folosește cu spor o aplicație grafică ce transformă imaginile noastre digitale de azi, adăugându-le o aură „de epocă”.

Prin acest amănunt, am sugerat și interesul, nu doar curiozitatea pe care îl stârnesc astfel de cărți. Ele constituie, cred că nu exagerez, o renaștere a preocupării pentru identitatea noastră colectivă, ca element cheie al sentimentului de apartenență, a rădăcinilor pe care le avem într-un anumit loc și într-o anumită cultură, o viziune din ce în ce mai actuală cu cât mobilitatea noastră socială este din ce în ce mai mare.

Este de înțeles că partea cea mai consistentă a cărții se ocupă de sfârșitul secolului 19 și prima jumătate a secolului 20, o perioadă din care sunt disponibile mai multe documente, inclusiv fotografii. Gruparea lor pe anumite criterii de selecție este însă o opțiune a autorilor care prin aceasta doresc să demonstreze un anumit grad de dezvoltare a civilizației și culturii acestei regiuni, aflată mai de timpuriu sub semnul Europei datorită privilegiilor comerciale din Evul Mediu și a căilor deschise nu doar pentru transportul mărfurilor, ci și pentru libera circulație a ideilor.

Profesia medicală are un istoric îndelungat și palpitant atât în occident, cât și în răsăsit, occidentul european fiind cel care a trecut mai de timpuriu la standardizarea industrială a producției de medicamente, cu un oarecare impact și asupra modului de exercitare a profesiei de medic, cu semne distincte în zona Bistriței, unde farmaciile si așezămintele spitalicești constituie o realitate de secole. Important este să înțelegem că întregul sistem local-regional nu a constituit, primordial, o imitație a unor realități existente în occidentul continentului, ci a fost de la început rodul unor strădanii locale, al priceperii învățate din generație în generație, dar și al preocupării comunităților locale pentru sănătate și pentru igienă ca expresie, în ultimă instanță, al opțiunii pentru un anumit standard de viață.

Nu este vorba doar de un anumit nivel al dezvoltării economice, ci de o dezvoltare strategică, din care face parte atât medicina militară, bine reprezentată local încă din preajma Primului Război Mondial, precum și o dezvoltare a învățământului medical, școlile de nivel mediu asigurând personalul calificat fără de care numeroasele așezăminte spitalicești, dacă este să ne raportăm la numărul total al populației, nu ar fi avut cum să funcționeze eficient.

Fiecare epocă a avut politici distincte și în privința sistemului medical, a organizat și reorganizat instituții, a numit sau destituit demnitari, dar nu ar fi avut cum să implementeze un anumit nivel al serviciilor medicale în absența tradiției. Încercarea din anii ’70-’80 ai secolului trecut de nivelare a diferențelor dintre diferitele regiuni ale României a fost un eșec tocmai pentru că a fost operată pe verticală, pentru că s-a construit fără o fundație corepunzătoare, iar instituțiile create la ordin nu și-au crescut niciodată rădăcini adevărate, care să reziste.

Cartea nu evocă doar istoricul instituțiilor și al profesiei medicale în acest ținut, cândva „grăniceresc” în sensul că aici se termina Europa și începea lumea de la răsărit. Este o reprezentare a unei vieți sociale complexe, cuprinzănd, mai ales prin ilustrații, viața de familie, socială și o anumită trimitere spre coeziunea unor comunități locale care au supraviețuit schimbărilor de regim politic, dovedindu-se mai puternice.

Tocmai acum, când preocupările pentru identitatea națională au devenit din nou o prioritate, astfel de scrieri joacă un rol crucial, deorece nu putem vorbi de o identitate națională în absența identității locale, cu toate încercările nivelatorii ale unor regimuri mai mult sau mai puțin autoritare. O națiune nu poate fi alcătuită dintr-o masă amorfă de indivizi coordonați de la centru, care împărtășesc o istorie comună, relatată în spiritul justificării prezentului prin trecut, mai exact, a singurului rol atribuit trecutului și anume acela de a justifica prezentul.

O carte cum este „Istoria spitalelor din Bistrița” demonstrează, pe de altă parte, că nu poate fi benefică excluderea lecțiilor trecutului, că niciodată prezentul nu își va permite să spună că trăitorii de azi nu au ce învăța de la trecut. Tehnologiile nu sunt comparabile, nu folosește o astfel de comparație, în schimb este importantă raportarea individului la tehnologia pe care o utilizează, felul în care este capabil să accepte sau nu noutatea și gradul de inovare si creativitate al gândirii unor generații.

Mențiunea „volumul 1” este, implicit, o promisiune. Autorii vor continua să adune materiale și vor aduce lucrarea până în prezent, descriind în continuare „evoluția în timp a îngrijirilor de sănătate din ținutul Bistriței, așa cum au fost ele percepute de populație și gestionate de autorități”.

Bistrița, mai 2017

Zorin Diaconescu