Mircea Gelu Buta: ”Il Valacco”

Ca notă generală a istoriei noastre din veacul al XVII-lea rămâne acea frumoasă și trainică legătură ce s-a înjghebat pe teren bisericesc între românii ardeleni și între cei din Principate, încă din cursul veacului anterior, pentru a-și primi, la 20 mai 1595, prin Tratatul încheiat între Mihai Viteazul și Sigismund Báthory, următoarea confirmare: „Toate bisericile românești din țara Măriei sale lui Sigismund Craiul vor fi sub judecata și despusul (sub jurisdictione vel dispositione) Mitropolitului din Târgoviște, după dreptul bisericesc și orânduiala țării aceleia”[2]

Unitatea națională pe care Mihai reușise s-o realizeze pentru o clipă, eliminând prima dată barierele politice medievale care fragmentau poporul român în trei formațiuni statale diferite, a rămas să dăinuiască un secol întreg pe teren bisericesc. Faptul că domnitorul a avut înțelepciunea să intre în „Liga Sfântă”, inițiată de papalitate în lupta antiotomană, i-a asigurat lui Mihai Viteazul o prezență activă în diplomația europeană. El începe să fie cunoscut și apreciat din Spania până în Rusia moscovită, din Italia până în Scandinavia, iar literatura vremii începe să-l identifice cu numele poporului. Pentru contemporani, „Il Valacco” avea un sens precis: era însuși Mihai Vodă[3]

Grație acestei împrejurări, a putut Biserica românească din Ardeal să fie susținută de principi de peste munți, precum Șerban Cantacuzino (1640-1688), Constantin Brâncoveanul (1654-1714) ș.a. În gândul acestor slăviți voievozi trăia atât de vie și puternică conștiința unității naționale, întruchipată prin Biserica Ortodoxă, încât, uitând că între Ardeal și Țara Românească stau ținutuite anumite granițe, ei privegheau soarta românilor ardeleni cu aceeași dragoste și cu același simț de datorie creștinească și națională ca și pe a supușilor de sub imediata lor stăpânire[4]

Dacă până la domnia lui Mihai Vodă conștiința unității neamului era efemeră, unirea personală a lui Mihai avea să creeze un precedent pe care orice încercare de unificare se putea rezema și de la care își putea revendica legitimitatea. Din acest moment, conștiința unității neamului va deveni o permanență istorică, evidențiată prin două lupte majore din istoria românilor: eventul electoral din 1859 și Proclamația din 1918.

Am văzut la conferința susținută ieri, la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, cât de multe lucruri convingătoare ne pot spune istoricii, pentru a vedea cum lucrează Dumnezeu printr-un voievod, pe care evlavia populară încearcă să-l așeze în rândul sfinților.

Și vă mai spun un lucru: nu este nicio îndoială că Mihai Viteazul, ca și alți voievozi ai noștri, râvnitori și luptători pentru credință, dăinuie în conștiința poporului, care nu îndoiește că viața cuvioasă și sfințenia nu se câștigă atât de ușor, ci cu lacrimi multe și sudori grele. Iată de ce nu ne mai rămâne decât să spunem: „Sfinte Mihai Voievod, roagă-te lui Hristos Dumnezeul pentru noi!”.

Prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta[1]

[1] Prof. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, e-mail: butamircea@yahoo.com

[2] Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul ca întemeietori ai Bisericii românilor din Ardeal, p. 34, în Ioan Lupaș, „Când începe istoria noastră politică?”, Rev. „Luceafărul”, anul XIII, nr. 9/1914, pp. 261-264.

[3] Reproducem o mărturie deosebit de sugestivă din veacul al XVII-lea: „… in suo Wallachus nomine, nomen ac memoriam mortalibus refricabat coelestis castrorum Dusci, Archangeli Michaëlis...”, în Joannes Bisselius S.J., Aetatis nostrae gestorum eminentium Medulla historica, Ambergae, 1675, p. 97; vezi și Al. Papiu Ilarian, Tesaurul de monumente istorice pentru România, p. 137, apud Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, București, 2012, p. 123.

[4] Ioan Lupaș, op. cit., p. 263.