Așa mi s-a întâmplat și marți când prefectul însuși ne-a dat cuvântul nouă, celor din presă, să ne spunem deschis și tare (ca la ședința de partid) nemulțumirile. În timp ce-i ascultam pe alții cum profită de ocazia unică ce ne-a fost dată, m-am gândit dacă are rost să spun ceva și am ajuns la concluzia că voi profita de ocazia de a tăcea.
Sunt prea veche în meseria asta, precum Morla cred (cunoscătorii știu, cu siguranță, „Povestea fără sfârșit”) ca să mai cred că „relația” cu sursele mele mi-o creează prefectul cu ordine date de la masă și că îmi voi face meseria cu adevărat conspectând rapoarte de activitate pline cu cifre. Este adevărat că instituțiile publice au obligația să informeze opinia publică cititoare de ziare în legătură cu diverse aspecte ale activității lor, dar la fel de adevărat e că și jurnalistul trebuie să fie un scormonitor în căutare de adevăr și nu un milog în așteptare de comunicate. E alegerea fiecăruia, iar cel care discerne în final este cititorul, ascultătorul, privitorul.
În timp ce lumea se zbătea să stabilească o relație eficientă cu instituțiile publice, eu m-am întrebat în sinea mea dacă are rost să vorbesc despre „interesul public” într-o societate în care nimănui nu cred că-i pasă cu adevărat de el. Cum agenda politicienilor e alta decât a noastră, mi-am zis că mai bine tac, nu de alta, dar în ultima vreme am și eu probleme în a defini acest „interes public”. Constat că o știre cu multe fotografii cu fete frumoase e mai citită (privită) decât o dramă sau un subiect pe care îl considerăm cu toții, măcar teoretic, unul din seria celor serioase și importante. Probabil că obosiți de atât de multă încrâncenare din viața de zi cu zi, cititorii se uită în paginile unui ziar, fie ele și virtuale, în căutare de destindere și relaxare. Eu, care m-am călăuzit în viață de multe ori după spusele Micului Prinț, am mari rezerve să mai consider cifrele subiecte de știri, așa că relația mea cu instituțiile statului se rezumă la rugămintea „răspundeți-mi la telefon”.
Pentru cei care încă nu știu de ce eu urăsc cifrele și nu consider că acestea trebuie să devină pilonul principal al știrilor noastre, de interes sau de lipsă de interes public, redau un fragment din minunata carte „Micul Prinț” de A.S. Exupery, ca un îndemn la meditație, azi, de 1 Iunie.
„Dacă v-am povestit aceste amănunte cu privire la asteroidul B-612 și dacă v-am destăinuit numărul lui, am făcut-o din pricina oamenilor mari. Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiți despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: „Ce sunet are glasul lui?” Ce jocuri îi plac lui mai mult? Face el colecție de fluturi?” Ci întreabă: „Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme cântărește? Cât câștigă tatăl lui?” Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneți oamenilor mari: „Am vazut o casă frumoasă, din caramizi trandafirii, cu mușcate la ferestre și cu porumbei pe acoperiș” …, ei nu sunt în stare să-și închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spuneți: „Am vazut o casă care costă o suta de mii de franci”. „Ce frumoasă e!”, vor exclama atunci. Tot așa, dacă le spuneți: „Drept mărturie ca Micul prinț a existat într-adevăr stă faptul ca el era o ființă încântătoare, că râdea și că-și dorea o oaie. Când cineva își dorește o oaie, e o mărturie ca există”, ei vor ridica din umeri și vor socoti că nu sunteți decât niște copii! Dar dacă le spuneți: „Planeta de pe care venea el e asteroidul B-612”, atunci vă vor crede și vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. Așa sunt ei. Nu trebuie să le-o luați în nume de rău. Copiii se cuvine să fie îngăduitori cu oamenii mari”.
Cei care aveți chef să vă luminați din când în când zilele găsiți tot textul aici http://www.miculprint.go.ro
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu