Oliv Mircea despre scandalul „Veriga” de la Sîngeorz-Băi: Primarul, îndreptăţit să îşi protejeze comunitatea

(INTERVIU) Scandalul „Veriga lipsă” de la Sîngeorz-Băi a scos la iveală multe probleme legate de monumentele aflate pe domeniul public al oraşelor şi comunelor. Dincolo de supărarea artistului Maxim Dumitraş că administraţia locală a dat jos o lucrare care îi aparţine, ies la iveală lucruri mult mai importante şi mai grave cum ar fi: concursurile de proiecte artistice cărora li se cunoaşte din start câştigătorul, adesea prieten cu primarul, amplasarea monumentelor în anumite locuri fiindcă aşa vrea cineva, nu pentru că aceasta ar fi şi dorinţa comunităţii, ignorarea opiniei unui arhitect pe care, de altfel, nici nu se deranjează să îl consulte cineva sau utilizarea materialelor de proastă calitate, degradabile în timp. Despre toate acestea, Timp Online a discutat cu Oliv Mircea, critic de artă.

Ca om care aţi fost implicat în managementul cultural ce părere aveţi despre felul în care este gestionată problema patrimoniului cultural, în special a monumentelor de for public? 

Oliv Mircea: Această discuţie e binevenită, dar ea ar fi trebuit purtată mai apăsat şi de-a lungul anilor. Atunci când e vorba de spaţiul public, întotdeauna avem un comanditar şi un artist care execută o comandă, dar, cu toate acestea, după părerea mea, nu trebuie să fie doar cei doi factori implicaţi în luarea deciziilor, trebuie ca şi contextul cultural, ca şi oamenii locului să aibă un cuvânt de spus.

Să vorbim concret despre cazul oraşului Sîngeorz-Băi. 

Acolo s-au desfăşurat, de-a lungul anilor, tabere de sculptură la care au fost invitate personalităţi marcante. Părerea mea este că, la sfârşitul acelor tabere, exista un beneficiar, care era Muzeul de Artă Comparată, exista Primăria, care era finanţatorul, exista un spaţiu public care cred că era negociat pentru amplasarea respectivelor lucrări şi probabil că trebuia să fie acolo, de fapt sigur ar fi trebuit să fie, un arhitect care să asume responsabilitatea amplasării respectivelor lucrări. De regulă, acesta este arhitectul oraşului. Dacă nu există, atunci obligatoriu se face o comandă pentru ca arhitectul să-şi dea acordul în legătură cu amplasamentul lucrărilor.

Credeţi că s-a întâmplat asta? 

Sper, dar, dacă nu s-a întâmplat, atunci toată lumea e în ilegalitate. La Sîngeorz-Băi au fost artişti foarte mari care nu şi-ar fi putut permite să lase în urma lor lucrări care să-i dezonoreze. În momentul în care se încheia câte o tabără, spun asta pentru că am fost acolo, lucrările erau redutabile. Sigur că, după aceea, starea lor depinde de felul în care le protejezi de intemperii, dacă le neglijezi şi le laşi sub perdeaua de frunze de toamnă, de îngheţş-dezgheţ. Toate pot face dintr-o lucrare iniţial frumoasă o lucrare foarte urâtă. Aşa s-a întâmplat, cred, şi cu lucrarea lui Maxim Dumitraş care a fost, de curând, demontată de Primărie. Dacă există o hotărâre a Consiliului Local privind demontarea acelei lucrări, cred că se află în legalitate. E bun public, iar comunitatea locală hotărăşte prin CL şi primar în legătură cu soarta acelei lucrări.

Cum vedeţi lucrul acesta în calitate de critic de artă?

Eu deplâng o asemenea situaţie pentru că, în mod normal, ne chinuim atât de mult să punem în spaţiul public lucrări care reprezintă frumuseţea, un fel de a fi al divinităţii. Noi l-am pus pe Dumnezeu în parc şi, după aceea, îl luăm că ne temem să nu ne cadă în cap sau să nu ne omoare cum s-a întâmplat la Timişoara. E trist că se întâmplă astfel de lucruri, dar omul este principala valoare, iar dacă exista un pericol în legătură cu acele lucrări, cum spune presa pe care eu o citesc, atunci e firesc să fie demontate acele lucrări şi probabil regândit tot amplasamentul folosindu-se toate etapele legale de data aceasta: studiu de amplasament, arhitectul, comisia monumentelor, organismele judeţene care îşi dau acordul, dar şi comunitatea. Comunităţii trebuie să îi placă acel lucru.

Să ne gândim: oraşul Sîngeorz-Băi a avut o istorie intrinsecă uluitoare: l-a avut pe Coşbuc acolo în momentul în care era fugar în Transilvania, l-a avut pe Slavici, pe Caragiale, nume de cea mai mare calitate. Oraşul ca atare are numele Sîngeorz, un Sfântul Gheorghe omorând balaurul nu există acolo, ceea ce ar fi absolut necesar. Sau zeiţa Hebe. Părerea mea este că acolo, liderii comunităţii, ajutaţi şi de alţi oameni din ţară, trebuie să regândească tot spaţiul expoziţional.

Se potrivea „Veriga” la intrarea în oraş, în spaţiul acela? 

Eu cred că nu se potrivea. Acolo e o comunitate aproape rurală, o comunitate în care intelectualii sunt rari şi să vii să le impui o formă simbolică greu decriptabilă e un lucru jignitor la adresa bunului lor simţ local. Sigur că putem avea argumente şi de partea cealaltă. Nici Târgu Jiu nu era un miracol de intelectualitate când Brâncuşi a pus acolo cel mai important monument de artă modernă din lume. Da, dar acolo comanditarul era un privat, familia Tătărăscu, care avea voie să facă ce voia, iar eu sunt convins că actele de amplasament ale complexului de la Târgu Jiu sunt în regulă fiindcă Brâncuşi nu ar fi riscat. Asta dacă e să ne comparăm cu Brâncuşi, dar nu e cazul. Aici suntem într-un loc mult mai simplu. Eu cred că Veriga care leagă cerul de pământ poate arăta şi aşa cum a făcut-o artistul nostru, dar probabil că putea fi şi mult mai simplu. În ce priveşte o efigie care trebuie să reprezinte un oraş, cum era aceasta, probabil că aceea ar fi avut nevoie de un circuit care să se supună unui referendum local, adică la Primărie trebuiau avute în vedere 4-5 variante de „emblema Sîngeorzului”, iar cetăţenii întrebaţi pe care o vor. Există o democraţie a artei, dar aceea trebuie să respecte totuşi legile în vigoare.

Orice putere se legitimează prin arta pe care o face posibilă. Spun asta de 20 de ani. O putere e cu atât mai spectaculoasă şi mai legitimă cu cât promovează lucruri care apoi vor rămâne în istorie. Dacă istoria durează doar 14 ani – din 2004 până în 2017 – când lucrarea aceea a trebuit demontată pentru că prezenta un pericol public, atunci înseamnă că istoria e prea scurtă. Dacă noi aşa ne pregătim pentru marile evenimente ale Centenarului cu framente din acestea de istorie nu e tocmai bine.

Mai e o problemă: când faci un concurs nu trebuie să ştii dinainte câştigătorul. Mă tem că la aceste concursuri care s-au întâmplat acolo la Sîngeorz-Băi câştigătorul s-a ştiut dinainte şi probabil era şi un concurs de împrejurări, că suntem prieteni cu primarul, că suntem nu ştiu cum, şi se pune lucrarea. Probabil că au anunţat concurs, dar, dacă m-aţi fi întrebat atunci, vă puteam spune cine va câştiga.

Un artist, un sculptor, trebuie să fie abil în a pune forma în spaţiu, în a cunoaşte raporturile între forma inventată de el şi spaţiul de acolo. Nu ai voie să deranjezi niciun pomişor din preajma. Trebuie să îl integrezi. Apoi trebuie să ai o formidabilă abilitate tehnologică. Bun, ştii să desenezi forme, să modelezi, dar când lucrarea devine un obiect de artă monumentală, trebuie să ai un studiu de rezistenţă la bază, un studiu de impact la intemperii.

Ştiind că artistul Maxim Dumitraş sculptează piatră, am crezut că şi acest monument e din piatră, dar am aflat că era din fier vechi sudat. 

Aici e problema. În artă nu ai voie să trişezi. Să luăm manuscrisele lui Eminescu şi să vedem că a ales să nu trişeze. Sigur că a plătit scump, dar nu a trişat niciodată. E foarte multă muncă. Celelalte Verigi nu sunt din acelaşi material. Pe bistriţeni îi rog însă să meargă în Piaţa Mihai Eminescu, înspre Biserica Greco-Catolică pentru ca să vadă exemple despre cum nu trebuie să faci acel lucru: una e tot o lucrare a lui Maxim Dumitraş, tot din ciclul ăsta, alta e o lucrare în bronz a lui Irimescu, un bust al lui Mihai Eminescu, lucrare care îi face enorme deservicii lui Eminescu. Ar fi mai bine să nu avem un aşa Eminescu decât să îl avem. Materialul din care e turnat s-a făcut urât de tot. Artistul trebuie să fie atent la toate acestea, iar dacă e onest ar trebui să-şi viziteze din când în când „copilul” şi să-i spună La mulţi ani! Arta nu se face pentru bani, ci pentru ca să introduci în circuitul universal un mit, un simbol, un arhetip.

Trebuie să trăiască şi artistul pe de altă parte. 

Fără doar şi poate, doar că trebuie să aibă acte în regulă ca să trăiască, adică să doarmă liniştit.

Cum vedeţi încheierea acestui conflict de la Sîngeorz-Băi? 

Sper ca acest conflict să nu fie citit în cheie politică, el nu trebuie citit în această cheie, ci trebuie citit în cheia valorii şi a bunului simţ cultural. Dacă ne înţelegem că aşa vom face, iată cum văd mersul mai departe: primarul a avut dreptate să-şi protejeze comunitatea, am înţeles că l-a invitat pe artist la momentul în care a demontat lucrarea, iar artistul a refuzat să vină. După aceea, îmi imaginez că primarul va regândi amplasarea unui semn simbolic acolo pentru oraşul lui şi aşa s-ar cuveni ca primul întrebat în legătură cu felul în care vede acel semn, acelaşi sau altul, ar fi tot Maxim Dumitraş. După care, dacă nu se ajunge la o înţelegere, se organizează un concurs ca şi cum lucrurile ar avea un punct zero în acel moment.

Cum aţi vedea dumneavoastră oraşul Sîngeorz-Băi din punct de vedere artistic? 

Cred că ar trebui să devină un reper foarte important al judeţului Bistriţa-Năsăud. Sună ca un limbaj de lemn, dar vă spun ce înţeleg din asta: la un moment dat s-a pus problema ca CJ, prin Centrul Judeţean pentru Cultură, să ia o locaţie acolo, să repare o clădire din staţiune şi să facă o rezidenţă artistică pentru feluriţi artişti care ar putea veni pe perioade mai îndelungate să lucreze. Dacă e scriitor, să scrie o carte, iar pe cartea aceea să scrie la final: carte scrisă la Sîngeorz-Băi în perioada cutare. După aceea ar trebui sistematizat tot patrimoniul de monumente de for public pe care ei îl au şi care sunt lăsate în paragină. Acolo a fost o lucrare a prietenului meu Grigore Bradea în apropierea Hotelului Hebe despre care nu se ştie de ce s-a degradat. Era un cuib care trebuia curăţat în fiecare an, trebuiau făcute scurgerile de apă. S-a degradat. Era, după părerea lui Paul Neagu, cea mai bună lucrare din acea comunitate de artişti. După aceea sunt lucrări ale unor artişti care nu mai există. Ei trebuie onoraţi măcar în felul acesta, trebuie făcută o carte a acestor monumente. Trebuie văzut ce este al Muzeului de Artă Comparată şi ce este al Primăriei, probabil trebuie despărţite cele două patrimonii. Primarul ar trebui să aibă un inventar al acestor noi lucrări cu responsabilităţi clare despre cine coseşte în jurul lor. Trebuie să aibă pe cineva care să facă un ghidaj în staţiune şi – de ce nu? – să redeschidă sesiuni de tabără pentru ca un artist, trei, cinci, şapte să creeze acolo şi atunci Sîngeorz-Băi redevine minunea de care avem atât de mare nevoie.