Apariția orașului pare probabilă pe la sfârșitul sec. XII și începutul celui următor, eveniment legat și de colonizarea sașilor din Transilvania. Prin veacurile XIII, XIV, Bistrița este amintită documentar ca făcând parte din posesiunile regale ungare ( „Fundus Regius”).
La 22 martie 1241 a apărut prima mențiune documentară a orașului, în Codexul de la Echternach, sub numele de Târgul Nosa. Această denumire a fost adoptată după locul de origine al majorității coloniștilor ce au format această așezare (sec. XII), care proveneau din spațiul Luxemburgului de azi, probabil din preajma localității Nosa (40 km de Luxemburg).
Numele actual al orașului are la origine cuvântul slav „bistro” ( repede ), așa cum apele repezi se numesc de obicei „Bistrițe”. Numele așezării, ca și alte elemente lingvistice, presupun o conviețuire mai îndelungată a unor elemente slave cu populație autohtonă de origine romano-slavă. În a doua parte a secolului al XIII-lea, la 16 iulie 1264, Papa Urban al IV-lea pomește într-un document în limba latină ținutul „Bistriche „, adică Bistrița.
Astfel ziua de 16 iulie, ca zi de atestare documantară a devenit zi de sărbătoare a orașului.
Bistrița a avut mult de suferit de pe urma invaziei tătarilor, în urma căreia s-a refăcut cu greu, fapt pentru care numai în a doua jumătate a sec. XIII, documentele amintesc, printre alte orașe înfloritoare din Transilvania, și orașul Bistrița. Astfel, doar din anul 1264 datează prima atestare documentară a orașului Bistrița.
Începând cu sfârșitul secolului al XIII-lea, Bistrița a cunoscut perioade de înflorire și dezvoltare economică, întrerupte de nenorociri și războaie. Astfel, în 1241 – 1242 tătarii, în drumul lor spre centrul Europei, au devastat orașul și împrejurimile, dar reușind să se redreseze, în secolele următoare orașul a devinit una dintre puternicele cetăți transilvănene și un înfloritor centru meșteșugăresc ( peste 20 de bresle ).
Odată cu dezvotarea localității, s-au stabilit călugării franciscani și dominicani, care preferau așezările aflate în expansiune. În anul 1303 a apărut prima mănăstire domnicană iar în anul 1316 cea franciscană.
În anul 1330 orașul a intrat în jurisdicția regelui Ungariei, Lodovic de Anjou. Din partea regelui, Bistrița a primit statutul de „civitas” în anul 1349, iar în anul 1353 a primit dreptul de a ține târg anual de 15 zile, în luna august, denumit de locatari „Bulgiul”. Tradiția continuă și azi ca sărbătoare a sașilor din oraș. Tot în această perioadă, orașul a primit sigiliul propriu – un cap de struț încoronat și cu o potcoavă de aur în cioc, care simbolizează după vechea heraldică, îndeletnicirile cele mai importante ale bistrițenilor – meșteșugăritul și comerțul, specifice orașelor de graniță.
La 1366 cetățenii din Bistrița au obținut dreptul de liberă alegere a județului și a juraților orașului, iar în anul 1405, Bistrița a fost confirmat ca oraș liber regal. Aceste privilegii au făcut ca orașul să prospere și să își contureze o activitate urbană deosebit de dinamică. Pe lângă biserica parohială ridicată în Piața Centrală orașul era completat și de alte edificii de cult precum: Conventul dominican (atestat încă din 1245), Conventul franciscanilor (atestat documentar din 1268) și cel al ordinului hospitaliților (atestat documentar în 1295).
Mănăstirea dominicană era ridicată în partea sudică a orașului în actualul spațiu al Azilului de bătrâni (M. Kogălniceanu nr.23) și cuprindea „o foarte mare și grandioasă” biserică, aflată pe latura nordică a unei curți interioare în perimetrul căreia erau ridicate: refectoriu, casa oaspeților, chiliile și școala de filozofie și teologie. După introducerea reformei religioase la Bistrița, călugării au fost alungați, iar ansamblul clădirilor mănăstirii s-au ruinat.
În preajma mănăstirii dominicane la intersecția Pasajului XI (fostă strada a Călugărițelor) și strada Nicolae Titulescu (fostă stradă Ungurească) a fost construită și o mănăstire a călugărițelor dominicane care avea și ea o biserică de dimensiuni mai modeste. Acest ansamblu căzut în ruină după secolul al XVI-lea a fost reamenajat de trupele austriece prin 1754 ca magazie de cereale.
Din Convertul franciscan amplasat în partea de est a orașului, se mai păstrează azi biserica care conservă elemente de arhitectură gotică timpurie. În secolul al XVIII-lea biserica a fost renovată în stil baroc și a funcționat ca și capelă a trupelor austriece. Credincioșii români, greco-catolici din oraș, au cumpărat biserica la sfârșitul secolului al XIX-lea de la călugării piariști și astfel această biserică a devenit primul edificiu religios românesc din interiorul zidurilor medievale ale orașului.
Așezământul hospitaliților atestat din secolul al XIII-lea era amplasat în partea de nord-vest a orașului. Ansamblul arhitectural cuprindea și un spital medieval de unde și numele străzii pe care se află – strada Spitalului (azi Gheorghe Șincai). Construcțiile au dispărut în urma incendiului din 1758, iar în spațiul respectiv a fost ridicată mănăstirea piariștilor cu actuala biserică în stil baroc „Sf. Treime”.
Nesiguranța vremurilor a determinat ridicarea zidurilor viitoarei cetăți a Bistriței, astfel că în anul 1465 orașul avea 18 turnuri și bastioane, apărate de meștesugarii orașului grupați în bresle.
În această perioadă Bistrița a devinit unul din cele mai importante orașe din Transilvania, alături de Sighișoara și Sibiu.
În scopul asigurării și întăririi graniței răsăritene a regatului maghiar, regele Ladislau Postumul la anul 1452, a dăruit Bistrița împreună cu cele 20 de sate din împrejurimi, lui Iancu de Hunedoara, cu titlul de Comite Perpetuu. Ieșind de sub jurisdicția regală, orașul a devinit domeniu privat al grofilor și a suferit astfel pagube însemnate. Iancu a venit la Bistrița și a luat măsuri de construire a unei cetăți pe dealul Burich, în partea de nord a orașului, lucrare terminată destul de repede – 2 sau 3 ani. Cetatea a fost populată cu soldați maghiari.
După moartea lui Iancu de Hunedoara, conducerea orașului i-a revine lui Szilagyi Mihaly, care a fost primit cu ură de către sași, drept pentru care în anul 1458 primarul Thummel a organizat o răscoală, înnabușită cu repeziciune de către Szilagyi.
În 1464 s-a răscumpărat libertatea orașului de la Matei Corvin pentru suma de 6000 forinți. Sașii însă nu au renunțat la revendicările lor, obținând de la Matei Corvin în anul 1465 dreptul de a construi în jurul orașului un zid de protecție, care va a fost ridicat din ramășițele cetății construite de Hunyadi. Astfel, au fost terminate o serie de ziduri, turnuri, bastioane și mai multe porți.
Întemeietorii și locuitorii orașului Bistrița au fost sași, iar ei fiind un popor de industriași și comercianți, apărarea orașului au încredințat-o soldaților plătiți. Așa au ajuns în oraș maghiarii, nu ca și locuitori, ci ca și soldați.
Pe la 1465, Bistrița avea în total peste 18 turnuri și bastioane, precum și un întreg sistem de șanțuri și valuri de apărare. Urmele unui astfel de șanț și val, se pot observa și azi în parcul central al orașului. În jurul anului 1484, prima fază a fortificărilor orașului Bistrița, pare să se fi încheiat. După puțin timp s-a început construcția unui turn, care există și în zilele noastre.
În anul 1524 populația maghiară din oraș a adoptat noile principii ale reformației, în acest an fiind construit pentru soldați un mic lăcaș pentru rugăciune. Inițial slujbele erau lutherane dar cu siguranță începând cu anul 1564 s-a trecut la religia reformată.
Istoria primei comunități reformate este însă foarte scurtă, deoarece după câțiva ani, generalul Basta a atacat și a distrus în mare parte orașul.
În a doua jumătate a secolului XVI în Piața Centrală s-au înalță o serie de construcții comerciale specifice epocii, precum Complexul Comercial Sugălete și Catedrala Gotică.
Începând din secolul al XV-lea până în al XVIII-lea, Bistrița s-a afirmat ca mare furnizor de mărfuri pentru târgurile moldovenești. Încă din secolul VI, orașul este cunoscut și ca important centru cultural.
În anul 1601, deși era încheiat un armistițiu între generalul Basta și Sigismund Bathory, auzind de cruzimea generalului, apărătorii orașului au închis porțile acestuia, și sub conducerea căpitanului Nagy Albert s-au început pregătirile pentru respingerea unui eventual atac sau chiar asediu. Căpitanul a fost conștient de superioritatea numerică a atacatorilor, și de aceea a cerut ajutorul trupelor voievodale. Acest fapt a fost considerat de către Basta drept încetarea armistițiului, și la 1 februarie 1602 acesta a ajuns la zidurile orașului, pornind asediul dinspre Aldorf.
La 9 februarie în zidul orașului era deja o spărtură de 6 m lățime, dar apărătorii orașului au rezistat eroic asediului. Inclusiv locuitorii s-au înarmat și au ajutat soldații. Fierarul Pfaffenbruder cu ciocanul a omorât un atacator. Servitoarele maghiare aruncau vase cu apă clocotită peste atacatori.
Orașul a fost refăcut cu repeziciune, dar și-a închide porțile. În acest sens, timp de 200 de ani în oraș au locuit doar sași, de religie lutherană. Dacă un maghiar dorea să se stabilească în oraș, trebuia să renunțe le credința și religia lui, trecând la religia lutherană. Astfel au apărut, prin căsătoriile mixte nume precum Gondosch, Kisch și altele.
Prima schimbare a acestei situații a fost efectuată de către Maria Tereza, care a trimis în oraș funcționari germani, dar de religie catolică. Tot ea a pus la dispoziția acestor funcționari o biserică a sașilor lutherani.
Reapariția maghiarilor în oraș a început sub domnia împaratului II. Jozsef, după „toleranciae edictum” (1781). La început au fost acceptați doar maghiari industriași, și doar în afara zidurilor, în partea de jos a orașului. Aceștia au început repede să se organizeze, în anul 1794 solicitând un loc pentru construirea unei biserici. Atunci a luat naștere a doua comunitate reformată din Bistrița, care s-a păstrat până în zilele noastre. Timp de șapte decenii au insistat cu această solicitare, dar în zadar.
În acele vremuri maghiarii bistrițeni aparțineau comunității reformate din Budacul de Jos. În anul 1856, datorită depopulării Budacului, comunitatea s-a dizolvat și datorită acestui fapt bistrițenii au fost trecuți la Parohia din Chintelnic. Părintele paroh Valyi Elek, i-a primit cu căldură pe noii enoriași. El și-a dat seama de perspectivele de dezvoltare ale comunității, și a dorit ca din averile parohiilor din Budac și Chintelnic să întemeieze o parohie la Bistrița. Sașii bistrițeni însă nu au fost de acord cu acest lucru.
Situația s-a schimbat în anul 1865, când a fost numit ca și guvernator al zonei pe Borosnyai Pal, un om hotărât să lupte pentru cauza comunității reformate din Bistrița. El a reușit în același an să obțină un loc pentru construirea bisericii și să demareze lucrările de construcție. Comunitatea dispunea de o anumită sumă de bani, dar insuficientă finalizării lucrărilor, drept pentru care guvernatorul a inițiat o acțiune de colectare de fonduri în toată țara, printre donatori numărându-se toate personalitățile protestante.
După cinci ani de construcție, lucrările s-au oprit datorită terminării fondurilor. Borosnyai a fost mutat la Cluj și timp de 15 ani biserica a rămas neterminată.
În anul 1885 prefectul județului, Banffy Dezső a construit o casă parohială și l-a mutat pe preotul Valyi Elek. Sub supravegherea și conducerea lui s-au început din nou lucrările de construcții cu ajutorul unor donații. Biserica a fost terminată, dar nu așa cum era în planurile inițiale, și a fost sfințită în anul 1887 de către episcopul Szasz Domokos. În anul 1889, în locul lui Valyi Elek, decedat, episcopia l-a numit ca și preot pe Kőpataky Gyula. A fost foarte iubit de către enoriași. După moartea lui, în 1891 Balazs Jozsef din Reghin a devenit preotul comunității. El a fondat primul săptămânal în limba maghiară, „Beszterce” și a organizat „Uniunea Kalvin”. De asemenea a luptat pentru Cazinoul Maghiar, când s-a dorit transformarea acestuia în „Cercul bistrițean”, însă în zadar. A fost adeptul industrializării. În cei 20 de ani de serviciu, comunitatea a prosperat atât din punct de vedere material, cât și spiritual. Succesorul lui a fost Vasarhelyi Janos, în timpul căruia comunitatea a trăit perioada de glorie. În 1918 a plecat la Dej și de acolo la Cluj.
În 21 martie 1919, a fost numit Sigmond Janos. În această perioadă s-a renovat biserica evanghelică.
Din 1959 se păstrează regulamentul de funcționare al unei școli umaniste. Cam în aceeași vreme s-a organizat arhiva orașului, în care se găsesc documente de mare însemnătate, îndeosebi pentru legăturile dintre țările române.
În secolul al VIII-lea, la Bistrița funcționa un gimnaziu, ce continua vechea școală.
Localitatea, în decursul existenței sale, a fost martorul multor evenimente mari din istoria țării noastre, cum ar fi, de pildă, Răscoala de la 1784 condusă de Horia, Cloșca și Crișan, și revoluția de la 1848, când a și fost ocupată un timp de oștile generalului Iosif Bem.
Din cetatea feudală nu s-au păstrat decât unele fragmente din zidurile de incintă ale orașului, treminate spre sfârșitul sec. XV (Piața Unirii) și Turnul Dogarilor (str. M. Kogălniceanu) – unul din cele 18 bastioane de apărare ale orașului.
Pe lângă aceste construcții, Bistrița medievală, considerată de Giovan Andreea Gramo „cel mai frumos oraș al Transilvaniei” se putea lăuda și cu o școală atestată încă din 1388, farmacie din 1526 (a doua din Transilvania după Sibiu), cel mai spectaculos ansamblu arhitectural destinat schimburilor economice (Ansamblul Sugălete-case construite între 1480-1550), cu cea mai frumoasă casă în stil renascentist din Transilvania: Casa Argintarului. De asemenea, nu pot fi trecute cu vederea nici Biserica Sf. Nicolae devenită Biserică Evanghelică, construită în stil gotic dar renovată în stilul Renașterii de un meșter adus chiar din spațiul italian (Petrus Italus de Lugano) și cu turnul bisericii care rămâne cel mai înalt turn medieval din Transilvania. Toate aceste aspecte sunt completate de multe detalii de pietrărie în stil gotic sau renascentist, dar probabil semnificativă în acest sens este și lespedea funerară a unui cavaler medieval de pe latura sudică a Bisericii Evanghelice care este considerată de specialiști printre cele mai vechi sculpturi din spațiul Transilvaniei.
Trama stradală a orașului medieval își păstrează pitorescul și astăzi, iar numărul mare al pasajelor impun deja o nouă denumire orașului „Bistrița-orașul pasajelor”.
Pe lângă stilistica de factură gotică sau din perioada renascentistă, Bistrița păstrează și un important fond arhitectural în stil baroc. Dintre cele mai importante exemple pot fi amintite fosta mănăstire a piariștilor cu școala și spitalul din preajma actualei biserici romano-catolice „Sf. Treime”. În această școală au studiat și personalități importante ale culturii românești precum Gheorghe Șincai (azi fosta Spitalggase îi poartă numele). Elemente interesante de arhitectură barocă se păstrează și la imobilele din străzile Gh. Șincai nr.12, N.Titulescu nr.8, Piața Centrală nr.42, L.Rebreanu nr.15 etc.
În secolul al XIX-lea odată cu demolarea zidurilor medievale, orașul Bistrița a fost completat cu largi artere de circulație proiectate după principiile neoclasicismului de filieră austriacă, exemplu actualele bulevarde și străzi : Republicii (fost Fleischeralle), Independenței (fost Niederwallendorfer), Gării (fost Bahngasse), Odobescu (fost Michaelisgasse).
Sursa info: www.inbistrita.ro, sursa foto: magazinul-colectionarilor.ro
Adaugă comentariu