În 14 iunie a.c., a apărut reportajul despre copiii orfani din Coşbuc, iar în 15 iunie a.c., am primit următorul email: „Dragă doamnă Sabău, am citit reportajul dvs. despre familia dlui Marian Ganea şi întrucât eu provin dintr-o familie foarte mare care a avut norocul şi fericirea de a avea amândoi părinţii, însă nu am avut o situaţie materială foarte bună, aş dori să ajut într-un fel această familie. M-au impresionat dragostea şi valorile solide ale acestui om simplu, dedicarea lui în momentul ăsta bătut de soartă şi pe oameni aşa mi-aş dori să îi ajut. Eu locuiesc în Elveţia cu fetiţele mele şi cu soţul şi am vrea să îi trimitem dlui Ganea tot felul de jucării, haine de copii, cărţi, lucruri utile pentru un părinte, ceva bani din când să aibă cu ce le cumpăra mâncare. Credeţi că aţi putea să mă puneţi în legătură cu dumnealor? Sunt o persoană străină de ei, însă sunt româncă şi aş dori să îi ajut! Mulţumesc foarte mult pentru ajutorul dvs!! Raluca Alexandru”.
A fost doar unul din zecile de mesaje pe care le-am primit dar, fiind unul care m-a făcut să rezonez într-un fel aparte datorită celor scrise, m-am oferit să preiau eu pachetele pentru copii şi să le transport apoi la Coşbuc. Aproape că uitasem de întreaga poveste când zilele trecute mi-a sunat telefonul. Doamna Raluca Alexandru găsise oportunitatea să trimită colectele în ţară printr-o firmă de transport internaţional care, în sfârşit, avea drum spre Bistriţa. Nu-mi rămânea decât să le aştept. Au sosisit, luni, la prânz. Imediat ce le-am urcat în maşină, am luat-o spre Coşbuc gândindu-mă la cum am putea căra ditamai pachetele mari, patru la număr, pe drumul ce duce spre casa copiilor şi care, aşa cum probabil că vă amintiţi, e plin de stânci, gropi mari şi abrupt. Graţie unor buni şi dragi prieteni care, ca nişte buni samarineni ce sunt, nu vor să le pomenesc vreodată numele, am găsit o soluţie. Marian Ganea a lăsat lucrul la casă şi a coborât costişa cu o improvizaţie de tractor, în fapt, un motor de 22 de cai care trage o remorcuţă făcând, fireşte. extrem de mult zgomot. Îl veţi vedea în fotografii. Am urcat împreună cu el în mijlocul improvizat, călare pe cutii, şi am ajuns cu chiu cu vai în vârf mergând adesea pe buza prăpastiei. Ne-am umplut de praf din cap până în picioare mirându-ne cum de mai curge un izvor alături de noi pe sceta aceasta cumplită. Nici la Coşbuc nu a mai plouat de trei luni, iar dacă vreţi un semn a ceea ce s-a întâmplat, Sălăuţa, cea care veşnic inundă, aproape că a secat.
Odată ajunşi în vârf, am găsit, în mare aceeaşi privelişte, copiii prin curte, care pe unde, oamenii muncind să ridice casa cea nouă. Se grăbesc de teamă să nu vină iarna mai repede. Au ajuns la faza în care racordează locuinţa la utilităţi, iar apoi se vor ocupa de acoperiş. Speră să termine cumva până în noiembrie, dar până atunci mai e mult de muncă şi nu prea au timp de joacă cu cei mici.
Copiii, în lumea lor. Gătiţi ca de sărbătoare (Nicoleta, fetiţa cea mare e foarte atentă să le dea celor mici ciorăpei asoraţi la fustiţe şi sandale, probabil va deveni o stilistă), dar prăfuiţi şi juliţi din cauza pietrelor, cei mici tropăie cât e ziua de lungă prin curte, casă şi grădină în grija bunicii din partea tatălui, bolnavă şi bătrână. Plecat după una-alta, Marian Ganea mai vine din când în când să vadă ce fac şi îi mai ia în braţe pe cei mici, le face de mâncare şi îi mai pune la lecţii pe cei de şcoală. De altfel, copiii şi-au pregătit deja ghiozdanele şi mi le arată cât ai zice peşte, bucuroşi că începe şcoala. Îşi vor reîntâlni prietenii şi probabil că vor avea ce povesti despre vara aceasta în care parcă Moş Crăciun i-a vizitat mai mult ca de sărbători.
Cadourile din partea Ralucăi Alexandru au fost primite cu multă bucurie. Imediat ce le-am spus că au primit daruri din străinătate, copiii au năvălit în remorcuţa tatălului lor încărcată cu cutii şi au aşteptat cuminţi, pe ele, ca tatăl să le permită să se uite la ce e înăuntru. Am înţeles de la Marian Ganea că s-a instaurat un soi de regulă: toate darurile vor fi sortate după ce e gata casa. Acum nu e timp pentru asta. L-am rugat, totuşi, să facă o excepţie, spre bucuria celor mici care au năvălit pe jucării, cărţi şi tricicleta din lemn pe care au încercat-o repede prin praful drumului. Le vor fi de folos, cu siguranţă, la şcoală, multe dintre cărţi fiind potrivite vârstei lor.
Un lucru m-a impresionat, faptul că niciunul nu a îndrăznit mai mult decât le-a permis tatăl. M-aş fi aşteptat să scotocească prin cutii, să adunăm apoi din drum tot câte un obiect. Nu! Copiii din Coşbuc s-au mulţumit cu jucăriile de la suprafaţă, au răsfoit sfioşi cărţile, au strâns câte o păpuşă la piept. La îndemnul tatălui lor, i-au făcut cu mâna doamnei Raluca Alexandru din Elveţia şi familiei ei, oameni care au făcut eforturi atât de mari să le trimită aceste lucruri minunate. Mai mult în şoaptă, Marian Ganea a spus: „Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să le dea tot ce ştie El!”.
Mai multe fotografii găsiţi aici.
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu