“Când o jignire supurează în inimile noastre, nu o putem închide în suflet. În schimb, ea dă pe afară în moduri de care nici nu ne putem da seama. E ca şi cum am arde tămâie în dormitor. Mirosul nu poate fi închis, mai degrabă va ieşi pe uşa dormitorului şi se va răspândi pe coridor, în băi, în intrarea principală. Tot aşa, amărăciunea noastră se revarsă în alte relaţii, indiferent cât de hotărâţi am fi să o ţinem închisă într-o singură încăpere a sufletului nostru. Acţiunea de a hrăni o ofensă ne orbeşte literalmente în faţa propriilor greşeli, ne obligă să avem relaţii deformate şi ne denaturează imaginea de sine”, scrie Erwin W. Luzter în cartea „Când ţi s-a greşit” din care am făcut şi următoarele selecţii de pasaje.
Iată care sunt caracteristicile omului legat de o ofensă:
1) Locuieşte între „ziduri de amărăciune”. Cu alte cuvinte, toată informaţia care îi este favorabilă e acceptată şi încurajată, iar informaţiile care îl vor provoca sau admonseta vor fi înlăturate. Va petrece mult timp cu prietenii despre care ştie, fără îndoială, că îi vor confirma amărăciunea ca sentimetele lui să poată primi o justificare. Va provoca pe oricine ar îndrăzni să sugereze că îi revine o parte din responsabilitate chiar şi în situaţiile în care acest lucru este evident pentru cei din jur. Între timp, aceia care îi sugerează că şi el este responabil sau că ar trebui să ierte sunt îndepărtaţi din mintea şi inima lui, Până şi cel mai amabil şi gândit argument se va lovi de o defensivă impenetrabilă. Faptele sunt întotdeauna deformate, informaţia este răstălmăcită şi, câteodată, realitatea este ignorată pentru a fi justificată amărăciunea şi furia. Această ofensă devine centrul vieţii şi motivaţiei lui.
2) Este „orb faţă de propriile greşeli”. De vreme ce doar aceia care validează suferinţa unui om ofensat sunt admişi în sufletul său, acesta alege o cale pe care va vedea, cu claritate maximă, greşelile celorlalţi, însă va fi aproape orb la greşelile sale grandioase. Ceea ce spune o persoană plină de amărăciune, ofensată, este: „Rănile mele sunt atât de adânci, ofensa care mi-a fost adusă este atât de mare încât nimic din ce aş putea face altora nu se compară cu răul care mi-a fost făcut mie”. În consecinţă, persoana crede că are tot dreptul de a-i răni pe alţii. A ierta, crede el, ar diminua gravitatea ofensei ce i s-a adus, aşa că rana e alimentată cu grijă şi păstrată proaspătă zi după zi.
3) Este „în căutarea răzbunării”. Este uşor să devină obsedat de o dorinţă ardentă ca ofensatorul să plătească pentru jignirile aduse, să plătească orice fleac cu dobândă înzecită. Ietarea pare imposibil de nedreaptă. Doar răzbunarea ar fi de ajuns. Din moment ce persoana plină de amărăciune refuză să renunţe la amărăciune, devine obsedată să-i convingă pe ceilalţi să-i urască pe oamenii pe care ea îi urăşte. Dacă i s-ar spune că, prin dorinţa de răzbunare îl ajută şi îl instigă pe Diavol, s-ar simţi insultată. Ea crede că împlineşte voia lui Dumnezeu, că doar Dumnezeu e de partea dreptăţii şi sfinţeniei, lucruri în care persoana respectivă se crede cu tărie ancorată. Ofensele au puterea de a orbi, de a distorsiona şi de a învârti realitatea spre o nouă direcţie, una deformată.
4) Este pe „punctul de a distruge”. O persoană ofensată poate deveni foarte repede un „distrugător”, tip uman care are multe arme în arsenalul lui. Unii îşi exercită răul prin manipulare, alţii seamănă discordie. Multora le place să se angajeze în lupte sau să-i dezechilibreze pe alţii cu ameninţări sau acuzaţii false. Când le vorbiţi, ei vor lua tot ce le spuneţi şi vor răstălmăci înţelesul. Ca o sugativă, absorb totul, dar în revarsă pe dos. Oricare dintre noi poate deveni un „distrugător”. O persoană ofensată care nu se vindecă niciodată tinde veşnic spre o distrugere iraţională şi răzbunătoare. Există oameni care îşi extrag sentimentul importanţei din distrugerea altora.
5) Este „dedat la idolatrie”. Vorbiţi cu nişte oameni ofensaţi, iar ei îşi vor revărsa sentimentele în faţa oricui este dispus să asculte. Veţi crede că ofensa a avut loc ieri, luna trecută sau anul trecut, dar, surprinzător, jignirea a avut loc acum 20 de ani, însă rana e constant deschisă, se discută mereu despre ea sau este folosită constant drept scuză pentru un lucru sau altul.
Câteva soluţii dacă aţi fost ofensat:
1) înfruntaţi idolul amărăciunii.
2) transformaţi ofensa din piatra în care v-aţi împiedicat într-o treapă care vă ajută să creşteţi.
3) lăsaţi lucrurile în seama lui Dumnezeu
Copieciune. No offense….
Am precizat corect sursa. Răutate, no offense!
Singura solutie spre vindecare este intelegereaeea a ceea ce li se intampla si a cauzelor ce au determinat ofensa . Oamenii care inca dupa 20 de ani vorbesc despre o jignire , inca nu au inteles (poate pentru ca nici nu si-au cautat singuri explicatia) de ce ea a aparut aceasta. Nevindecata, ea se poate transforma in ura, un sentiment mult mai profund, cu manifestari mult mai grave. Intelegerea este mult mai usor de aplicat decat apelul la divinitate.
“Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii.
Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire.
Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa Lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!”
Mda, sa nu uitam, este rugaciunea unui sfant. Unii, nu ne credem si poate nici nu ne dorim sa fim. Poate uneori ar fi suficient sa fi om.
Daca-ti ramane mintea cand cei din jur si-o pierd
si, fiindca o ai, te-apasa sub vorbe care dor;
daca mai crezi in tine cand altii nu mai cred
si-i ierti si nu te superi de indoiala lor;
daca de asteptare nu ostenesti nicicand,
nici de minciuna goala nu-ti clatini gandul drept,
daca, izbit de ura, nu te razbuni urand
si totusi nu-ti pui masca de sfant sau de-ntelept;
daca visezi, dar visul stapan de nu ti-l faci
sau gandul, desi judeci, de nu ti-e unic tel;
daca-ncercand triumful sau prabusirea taci
si poti, prin amandoua trecand, sa fii la fel;
daca induri sa afli cinstitul tau cuvant
rastalmacit, naivii sa-i duca in ispita,
sau truda vietii tale , inspulberata-n vant,
de poate iar s-o-nalte unealta-ti prea tocita;
daca poti strange toate castigurile tale
ca sa le joci pe-o carte si sa le pierzi asa
si iarasi de la capat sa-ncepi aceeasi cale,
fara sa spui o vorba de neizbanda ta;
daca poti gandul, nervii si inima, sa-i pui
sa te slujeasca inca, peste puterea lor,
desi in trupul firav o alta forta nu-i,
afara de vointa ce le impune : „spor”;
daca te vrea multimea, desi n-ai lingusit
si langa rege umbli ca lang-un oarecare;
daca de rai sau prieteni nu poti sa fii ranit;
si nu doar unul singur, ci toti iti dau crezare;
daca ajungi sa umpli minutul trecator
cu saizeci de clipe de vesnicii, mereu,
vei fi pe-ntreg Pamantul deplin stapanitor
si, mai presus de toate, un OM – copilul meu !
” Daca „-Rudyard Kipling
Metanie
Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.
Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.
Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;
Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.
Niciodata nu o sa inteleg caror caractere foloseste acceptarea umilintei, flagelarea sau autoflagelarea. Societatii, sunt convinsa ca nu.