Paştele este cea mai veche şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind celebrată încă din epoca apostolică.
Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Isus Hristos şi i-a îndemnat pe creştini să-l omagieze pe Mântuitor: „Iată Hristos, Paştele nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni V, 7-8).
Denumirea de Paşte a fost aplicată la comemorarea Cinei celei de Taină
În primele veacuri ale Creştinătăţii, sărbătoarea s-a numit Paştele Crucii şi Paştele Învierii. Cu timpul, însă, înţelesul cuvântului Paşte s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii.
Termenul ebraic de Paşti (Pesah) a trecut în vocabularul creştin pentru că patimile, moartea şi Învierea Domnului au coincis cu Paştele evreilor din anul 33. Obiectul sau motivul Paştilor creştine este însă cu totul altul decât al Paştelui evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legătură decât una de nume şi de coincidenţă cronologică.
Cuvântul Pesah (trecere) este moştenit de evrei de la egipteni, dar provine în limba română din forma bizantino-latină Paschae. Evreii numeau Paşti (Pascha) sau praznicul azimilor sărbatoarea lor anuală, în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan (aprilie) şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.
Numirea de Paşti a fost aplicată de primii creştini comemorării anuale a Cinei celei de taină, care avea loc în seara de 13 Nisan sau în Joia dinaintea Duminicii Învierii. Ea constă dintr-o masă rituală, care imită Cina la care au participat apostolii şi Hristos, fiind însoţită de serviciul Sfintei Împărtăşii. La primii creşini, recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreieşti din seara zilei de 14 Nisan, masa care, la început, purta, doar ea, denumirea de Paşti în sensul propriu al cuvântului. Şi precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a azimilor, care ţinea şapte zile (14 Nisan seara – 21 Nisan seara), tot aşa şi la creştini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine la aceea a morţii şi a Învierii Domnului.
Mai târziu, în primele trei-patru veacuri se vor prăznui Paştele Crucii (comemorarea Patimilor lui Hristos) şi Paştele Învierii (sărbătorirea Învierii Domnului). Pentru că agapele creştine întrerupeau postul ce se ţinea înainte de sărbătorirea Învierii (astăzi Postul Mare), comemorarea Cinei de taină prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a fost treptat înlăturată. Cina domnească se prăznuieşte în prezent în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, dar diferit de modul în care o serbau primii creştini.
Dacă Paştele a fost prăznuit încă de la început de toată lumea creştină, au existat, totuşi, în Biserica veche, mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data sărbătoririi. Aceste diferenţe cu privire la data serbării Paştelui au dat naştere la serioase discuţii şi controverse. Din această cauză, o primă uniformizare a datei serbării Paştelui s-a încercat să se introducă în toată lumea creştină la Sinodul I ecumenic.
Părinţii acestui Sinod au adoptat practica cea mai generală, bazată pe calculul datei Paştelui la Alexandria, stabilind că Paştele se va serba totdeauna duminica. Această duminică a fost stabilită cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară, asta pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştilor creştine. Atunci când 14 Nisan sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară cade duminica, Paştile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştelui din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, unde ştiinţa astronomiei era în floare, iar aceasta o va comunica, la timp, şi celorlalte Biserici creştine.
Din pricina echinocţiului de primăvară, care nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată, dar şi a imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creştine în ceea ce priveşte data serbării Paştelui.
Pe de o parte, luna plină de după echinocţiul de primăvară face ca data Paştelui să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţii mai departe de el. Din această cauză, data Paştelui poate varia într-un interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie.
Pe de altă parte, calendarul iulian, adoptat de romani, făcea ca între anul calendaristic şi cel astronomic să existe o diferenţă (ce se cumula de la an la an) de 11 minute şi 14 secunde. Papa Grigorie al XIII-lea, la sugestia unor astronomi ai vremii, a îndreptat în 24 februarie 1582 calendarul, suprimând cele 10 zile cu care rămăsese în urmă anul calendaristic (5-14 octombrie) şi restabilind echinocţiul de primăvară la 21 martie. Calendarul gregorian a fost acceptat apoi, treptat, de toate ţările occidentale.
Biserica Ortodoxă Română l-a adoptat în 1924 (de unde celebrarea Naşterii Domnului – Crăciunul, 25 decembrie, în aceeaşi zi a anului calendarisitic), după ce statul român îl adoptase deja din anul 1919.
Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit în două, începând cu anul 1924, în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştelui. Astfel, bisericile rămase la calendarul neîndreptat (numite şi stiliste sau de stil vechi) au continuat să serbeze Paştele după calendarul iulian, pe când bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au sărbătorit câţiva ani (între 1924-1927) Paştele pe stilul nou (în general la aceleaşi date cu apusenii).
Ca să se înlăture însă dezacordul dintre diferitele Biserici ortodoxe şi pentru a se stabili unanimitate în toată Ortodoxia – cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine – bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit, începând cu anul 1927, prin consens general, ca Paştele să fie prăznuit în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul neîndreptat.
Dar, deşi toţi credincioşii sărbătoresc Învierea în aceeaşi duminică, evenimentul este marcat diferit în cele două calendare întrebuinţate azi în creştinătatea ortodoxă, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă faţă de cel îndreptat. Dacă, de exemplu, Paştele cade la 22 martie pe stil vechi, acea zi corespunde în calendarul îndreptat cu 4 aprilie. De aceea, în actuala situaţie, Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 (între care şi cea română) serbează de fapt Paştele între 4 aprilie, data cea mai timpurie şi 8 mai, data cea mai târzie a Paştelui.
Paştele a fost sărbătorit în aceeaşi zi de catolici şi de ortodocşi în 2004 – 11 aprilie, în 2007 – 8 aprilie, în 2010 – 4 aprilie şi în 2011- 24 aprilie. Date comune vor mai fi în 2014 – 20 aprilie, 2017 -16 aprilie şi în 2025 – 20 aprilie.
În schimb, diferenţe de patru sau chiar cinci săptămâni între Paştele catolic sau protestant şi cel ortodox sunt mai rare – în 2008 (23 martie – 27 aprilie), 2013, 2016, 2021 şi 2024.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) spunea în urmă cu un deceniu că problema serbării Paştelui în aceeaşi zi nu poate fi rezolvată decât prin aplicarea fidelă a principiului formulat de Sinodul I Ecumenic din 325 cu privire la data pascală.
Thomas Fritzgerald, preot ortodox şi director al Unităţii I din cadrul CEB, consideră că deosebirile privind data Paştelui constituie „un scandal intern” pentru religia creştină şi de aceea trebuie continuate demersurile pentru rezolvare: „Nu este deloc uşor, însă cel puţin există o sensibilizare în legătură cu această problema. Este preferabil să avem o celebrare unică a Învierii Domnului, marea sărbătoare a Bisericii, sărbătoare a reconcilierii şi unităţii, decât să avem mai multe date pentru acelaşi eveniment”.
Dacă timpul celebrării unice pare să nu fi sosit încă, cel puţin calendarul pascal îi ajută pe catolici şi pe ortodocşi să se bucure împreună în anumiţi ani de marea sărbătoare a Învierii.
Data şi modul sărbătoririi Paştelui
Celebrarea începea după prima lună plină ce urma echinocţiului de primăvară (21 martie). Acest sistem s-a păstrat până în zilele noastre.
Indiferent când este sărbătorit, Paştele este o zi în care creştinii merg la biserică şi respectă tradiţia. În creştinismul timpuriu, cei ce se botezau în timpul slujbei de Paşti erau îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieţi. Cei care fuseseră deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc noua viaţă a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiţie de Paşti.
În timpul Evului Mediu, în Europa, cei care participau la liturghia de Paşte, făceau apoi o lungă procesiune. Acesta era condusă de un preot care ducea un crucifix sau o lumânare. Din acest obicei a evoluat tradiţia Paradelor de Paşte, existentă în Occident.
Serbarea Paştelui se prelungeşte aproape o săptămână, în lăcaşurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. De la Paşte şi până la Rusalii erau interzise mătăniile în biserici şi posturile, ajunările. Ortodoxia a păstrat importanţa teologică a misterului pascal din vechea biserică creştină. Sărbătoarea Paştelui rămâne centrul cultului ortodox, fiind urmată de cea a naşterii Domnului. Naşterea cu trup şi Învierea ca Dumnezeu a lui Isus Hristos reprezintă cei doi poli ai dragostei divine faţă de oameni.
Paştele se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate, substituită de o efigie, un om, un animal, o pasăre sau un ou de pasăre.
Deosebirea între creştinism şi alte dogme religioase
Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa lui Iisus, săvârşită o singură dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor şi reactualizată ritual în fiecare an de credincioşi.
Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paşti a Papei mielul fript a devenit un fel principal. În Europa sunt foarte populari şi mieii din unt, paste sau zahăr.
În Egiptul antic şi în Persia, prietenii făceau schimb de ouă colorate în ziua echinocţiului de primăvară, începutul noului an. Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creaţiei, fertilităţii şi vieţii noi. Creştinii din Orientul apropiat au adoptat acest obicei şi oul de Paşte a devenit simbol religios, reprezentând momentul din care a înviat Iisus. Ouăle sunt de obicei colorate în roşu, ca simbol al sîngelui tuturor oamenilor. În perioada medievală, ouăle colorate erau oferite tuturor servitorilor şi copiilor, alături de alte daruri. Ouăle de Paşti sunt un simbol universal.
Mediafax
Adaugă comentariu