Tibi Ușeriu s-a întors acasă. Povestea ”cursei vieții” pe drumul de gheață: ”Visul trebuie urmat”

(FOTO-VIDEO) Ultramaratonistul Tibi Ușeriu, marele câștigător al competiției ”6633 Arctic Ultra” de la Cercul Polar, a revenit la Bistrița. După o primire călduroasă cu scandări și ”We are the Champions!” la Aeroportul din Cluj-Napoca, în noaptea de miercuri spre joi, Tibi Ușeriu a avut parte de aplauze, urale și pancarte (”566 km. Bravo!”, ”6633 Arctic Ultra”, ”Bine ai venit acasă”, ”Welcome home, Tibi”, ”Tibi, ai ajuns până la capăt”) și în fața Bisericii Evanghelice, unde a fost întâmpinat de prieteni, susținători, colegi de la Tășuleasa Social. ”Apreciez foarte mult, vă mulțumesc”, le-a spus el.

După ce a primit felicitări din partea tuturor, campionul Tibi Ușeriu a început să povestească:

”Cred că a fost mai ușor la Cercul Polar decât la Cluj, am avut emoții mai mari și mi-a fost mai frică. Glumesc. A fost cum mă așteptam, eu mă așteptam poate să fie și mai grea cursa asta. A fost pe măsura spuselor despre competiția respectivă. Am răbdat frig de la început până la sfârșit, cu toate antrenamentele mele la copcă, alergatul dezbrăcat și cu tot echipamentul de specialitate. La un moment dat aveam vreo cinci perechi de pantaloni pe mine și tot îmi era frig. M-am dus cu două valize mari de haine, le-am avut pe toate pe mine la un moment dat. Din cauza asta a apărut și infecția la picior. Poate era nevoie de o bandă și o ladă frigorifică să mă obișnuiesc. Speram să nu fiu nevoit să port la drum echipamentul de dormit, dar vreo două zile l-am purtat fiindcă era incredibil de frig.

Am intrat ca necunoscut între niște nume internaționale de anduranță, erau favoriți. Nu cred că se aștepta nimeni să câștig eu. Am plecat în față, mi-am făcut un plan despre care am crezut că îl pot duce la capăt și în mare parte l-am dus, 50% cel puțin a fost așa cum am vrut. Eu mă gândeam la un moment dat să bat și recordul competiției, dar din păcate am avut probleme cu piciorul și pe finalul cursei a trebuit să încetinesc un pic, atunci când m-a ajuns următorul concurent. Abia pe ultima sută de metri am putut să mă departajez de atletul din Singapore, recunoscut în lume pentru cursele de anduranţă. Recordul cursei este deținut de o femeie, de o englezoaică, obținut în condiții mult mai vitrege, s-au atins minus 78 de grade în acel an.

Ce a fost cel mai fain a fost aurora boreală, a fost foarte frumoasă, dar am admirat-o numai în primele două nopți, după aceea nu mi-a mai ars nici de ea. Cel mai rău a fost frigul, am avut temperaturi noaptea care au ajuns, în zona Oceanului Arctic, și la minus 52 de grade. Nu era frig, te ardea efectiv, de-aia mi-au degerat și mâinile, am avut bășici pe degete. Umiditatea era foarte mare, intra peste tot. Vremea a fost ceva incredibil, nu am crezut că există friguri de atâtea feluri. Pericolul să ne rătăcim era foarte mic, organizarea a fost impecabilă, nu treceau mai mult de 20 de ore și o mașină venea cu un medic, ne întrebau de sănătate. Noi credeam că o să fim părăsiți acolo, dar nu. E foarte greu să reziști, din cauza vântului puternic se intensifica foarte mult frigul pe care îl simțeai. Am ajuns cu gheață pe față, cu gheață peste tot din cauza umidității. Nu am fost dădăciți de organizatori.

Ne odihneam pur și simplu la marginea drumului de gheață, am mers vreo 170 de km pe un drum de gheață, făcut pe un râu. Când eram obosiți sau pur și simplu nu mai puteam ne opream pe râul acela înghețat și dormeam acolo cât puteam. Dormeam între ghilimele, pentru că eu m-am dus cu vreo două ceasuri performante ca să mă trezesc cică, dar fiindcă aveam emoții, pompa adrenalina, nici nu aveam nevoie de deșteptător ca să mă trezesc după 40 de minute, conform planului meu. M-am dus cu planul să alerg zece ore și o oră să mă odihnesc, dar când am văzut că nu am distanța pe care o voiam primele trei nopți nu am dormit, după care am încercat să lungesc perioada de odihnă la două ore. Am vrut să îi sperii de la început, să nu se ţină după mine, aceasta a fost strategia mea. Îmi place să îmi depăşesc limitele, să ies din zona de confort, şi asta m-a adus în faţă şi să termin cursa aşa cum am terminat-o. Se alerga pe loc drept, pe gheață în mare parte, pe un drum fost forestier pe unde se aducea petrol din zona Polului Nord.

După cursă nici nu ne-am mai recunoscut între noi pentru că arătam groaznic. Ne-am felicitat toţi, dar abia a doua zi, după ce ni s-au desumflat feţele, am putut vorbi. Nu am dormit trei zile ca să obţin acel avans şi am avut şi halucinaţii, dar au fost destul de frumoase, nişte desene animate. Acolo totul în jurul meu era îngheţat, mâncarea trebuia lipită de corp ca să se dezgheţe, apa îngheţa instantaneu. Mâncarea mi-a ajuns, am şi adus înapoi.

Nu mă consider supererou, sunt ca voi toți, în carne și oase. Nu m-am gândit niciun moment să renunț, eu nu renunț niciodată. Dacă te gândești să renunți, cu siguranță o să renunți la un moment dat. Eu încerc să-mi iasă din cap ideea asta, dacă era așa ar fi trebuit să renunț de multe ori în cursa asta, am ajuns la limita mea. Sunt muritor şi cred că aş fi putut să alerg de la Tăşuleasa Social până în Siberia, la Cercul Polar, şi nu s-ar fi auzit nimic dacă nu aş fi avut nişte oameni în spate care m-au ajutat să fac chestia asta. Eu nu consider că ceea ce am făcut a fost o performanţă, nu putem să confundăm sportul de performanţă cu ceea ce am făcut eu. Într-adevăr, este o performanţă pe plan sportiv amator.

Am avut 40 de kg de echipament, alimente, pe care le-am tras în sania respectivă. Mulți m-au criticat, ce maraton a fost ăla 2,6 medie cu tot cu somn. Să mă ierte, atât am putut acum, o să fac mai bine data viitoare. Eu nu mă opresc, visul trebuie urmat. Nu ştiu dacă acesta a fost visul meu, să fug de nebun, dar este visul pe care o să-l urmăresc în continuare. Mi-am dorit să intru în cursa aceasta pentru că ştiam că este una de elită din lumea sportului amator de anduranţă şi mă gândesc că doar aşa, când te baţi cu oamenii tari, de elită, poţi să ajungi şi tu acolo. Altfel, te baţi cu cei mici, rămâi mic. Eu nu recomand nimănui să fugă la Cercul Arctic sau oricare cerc care mai există, dar le recomand să nu se lase niciodată și să-și urmeze visul. Mai sunt o grămadă de alte experiențe. Dar cine știe, poate mă duc să-mi apăr titlul (râde).

Ce urmează? Urmează proiectele Tășuleasa Social, urmează Maratonul Via Maria Theresia, în care sunt implicat. Nici nu vreau să mă gândesc în următoarele două săptămâni la alergare”.

Foto de la sosirea la Cluj: Facebook Tășuleasa Social. Aici mai multe imagini