În Biserică este rânduit ca duminica ce precede începutul postului să fie duminica izgonirii lui Adam din Rai sau «Duminica Iertării», întrucât postul nu înseamnă doar abţinere de la mâncare, ci şi fapte bune, milostenie şi împăcare. După cum arată Evanghelia, cel care posteşte nu trebuie să fie trist, ci să aibă o stare de bucurie. Perioada Postului Sfintelor Paşti este perioada în care toţi credincioşii sunt chemaţi să-şi schimbe comportamentul, smerindu-se şi cerând iertare.
Postul Mare, sau Postul Paştilor, este perioada de pregătire pentru Sfintele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este numit „mare” pentru că este cel mai lung şi cel mai important dintre toate posturile.
Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru.
Alimentele care nu sunt permise, tradiţional, sunt carnea şi produsele din lapte, peşte, vin şi ulei. Deoarece din punct de vedere canonic postul strict este oprit sâmbăta şi duminica, vinul şi uleiul sunt admise în aceste zile. Dacă sărbătoarea Bunei Vestiri cade în timpul Postului Mare, atunci peştele, vinul şi uleiul sunt permise în acea zi.
În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (de luni până vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării.
Dacă „postul ascetic” reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, „postul total” sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie – printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post.
În perioada postului, muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare, slujbele sunt mai lungi şi mai dese, veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă.
Ca şi în Apus, Postul Paştelui ţine patruzeci de zile, cu precizarea că în Răsărit sunt numărate şi duminicile. Începe în mod oficial luni, cu şapte săptămâni înaintea Paştilor, şi se termină în seara Sâmbetei lui Lazăr, ziua de dinaintea Duminicii Floriilor – Intrarea Domnului în Ierusalim. Cu toate acestea, postul continuă şi în săptămâna următoare, numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă până la Sfintele Paşti.
Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi cele patruzeci de zile ale potopului, cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai, cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre, cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Hore, cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi.
În Noul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile, cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitor în pustiul Carantanie, cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături.
Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu. Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele lui.
Dacă în 2010 şi 2011 ortodocşii şi catolicii au sărbătorit Paştele în aceeaşi zi, în acest an Paştele Ortodox pică în 15 aprilie, iar cel catolic o săptămână mai devreme, în 8 aprilie.
Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung si mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Răsăritene; de aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, l-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime.
În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei ş.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbăta înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.
Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei si modului postirii au persistat şi după această dată. După disciplina răsăriteană, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai (a lăsatului sec de brânză) şi postim până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor, inclusiv.
Precum am văzut, ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, adică săptămâna dintre Florii si Paşti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor, a «Paştilor» în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau al suferinţei Domnului.
Denumirea de Păresimi sau Patruzecime (Quadragesima), care se întâlneşte prima oară în canonul 5 al Sinodului I ecumenic, era deci perfect justificată pentru cele şase săptămâni care rămâneau şi care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.
Durata aceasta de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile si 40 de nopţi (Facere VII, 11-17); patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Deut. VII, 7 şi XXIX, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieşire XXXIV, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi (Iona III, 4-10); Isus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de începerea activităţii publice (Matei IV, 1-2 şi Luca IV, 1-2) ş.a.m.d.
Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a catehumenilor pentru botez, adică pentru renaşterea sau înnoirea spirituală. În creştinismul primar postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV înainte, caracterul catehumenal al quadragesimei cedează din ce în ce mai mult celui penitenţial; sub influenţa puternică a monahismului, întreaga Biserică creştină devine penitentă. Dar sensul iniţial al postului rămâne acelaşi: urcuşul spre eshatologie. Căci toate patruzecimile – atât cele din tradiţia universală, cât si cele din tradiţia biblică a Vechiului şi a Noului Legământ – nu sunt decât perioade pregătitoare către «un cer nou şi un pământ nou», etape active către regenerarea omului şi înnoirea universală, anticipată şi chezăşuită de Învierea lui Hristos, serbată la Paşti.
Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.
În sec. IV, de exemplu, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paştilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Cam în aceeaşi vreme, Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomandă să se postească, în săptămâna ultimă, astfel: «În zilele Paştilor postiţi începând din ziua a doua (luni) până vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine şi sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri şi sâmbătă să postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatui cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbătă, căci zice undeva Domnul, vorbind despre bine: Când se va lua de la ei Mirele vor posti în zilele acelea». În secolul VII, canonul 56 al Sinodului Trulan (692) interzice, sub pedeapsa caterisirii şi excomunicării, consumarea hranei provenite de la animale (carne, ouă, brânză), în timpul Păresimilor, osândind astfel direct obiceiul armenilor şi al apusenilor de a mânca lapte, ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile acestui post. La începutul secolului IX, Can. 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului şi Regulile Sfântului Teodor Studitul ne lasă să înţelegem că monahii, în tot postul Paştilor, nu mâncau decât o singură dată pe zi (seara), îngăduindu-se numai celor ce lucrau (fiziceşte) să guste puţină pâine şi la Ceasul IX din zi.
În general, deci, în vechime postul Păresimilor era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la Ceasul IX din zi (spre seară), afară de sâmbete şi duminici, care erau exceptate de la ajunare.
Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele două zile (luni si marţi din săptămina primă) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna Patimilor. Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă de asemenea la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânu ar cădea), la următoarele sărbători fără ţinere (însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea si după-serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).
Din cele mai vechi timpuri, postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate (de altfel, până astăzi, postul acesta este încă cel mai mult respectat în creştinătatea răsăriteană). Precum am văzut, Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii si cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri si pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.
Pentru a trezi sufletele credincioşilor si a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 Trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârşească liturghie decât sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptâmânii (de luni până vineri inclusiv) să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele şi duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post. Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile si spectacolele din acest timp.
Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămâni introductive de la începutul perioadei Triodului (începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului), care pregătesc treptat şi prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsata secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea spre postul propriu-zis, pentru că în cursul ei este îngăduit numai consumul laptelui şi al derivatelor lui, lăsându-se mai dinainte sec de carne (în seara duminicii a treia din Triod, adică Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi); de aceea săptămâna aceasta poartă denumirea de săptămâna brânzei sau săptămâna albă. Toate serviciile divine din timpul Păresimiior sunt mai sobre decât cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. De aceea, postul Păresimilor şi întreaga perioadă a Triodului are o importanţă de prim rang nu numai în evlavia monahală, ci şi în spiritualitatea sau viaţa religioasă ortodoxă a credincioşilor mireni în general; este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.
Postul Paştilor c ţinut şi îa Biserica Romano-Catolică; el tine 40 de zile, incepând nu luni ca la ortodocşi, ci în miercurea numită a Cenuşii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenuşii pe creştetul capului (rost clin ceremonialul penitenţei publice din vechime, moştenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul in duminicile Păresimilor, mâncând de dulce.