Să călătoreşti cu autobuzul prin Bistriţa, o experienţă groaznică

De ceva vreme, de când mă distrez scriind despre firmele de asigurări, iar ele se distrează cu maşina mea parcată într-un service, experimentez mersul pe jos, călătoriile cu taxiul şi, din când în când, şi transportul în comun. Cred că astăzi a fost ultima zi în care am plătit ca să-mi fie rău.

De când cartierul Subcetate e locul de baştină al şatrelor de ţigani, toate autobuzele put de-ţi taie respiraţia. Azi dimineaţă, un exponent al etniei se lefăia pe două scaune. Unul era ocupa de el (care nu cred că s-a spălat în ultima lună), iar altul de nişte flori ofilite pe care intenţiona să le vândă probabil. Sigur îl cunoaşteţi pe individ. Are o figură de adolescent şi terorizează lumea cu flori în toate cârciumile. Am trecut la o distanţă oarecare de el, dar nu am fost deloc inspirată. Un alt individ avea neşte treburi de rezolvat la telefon. Şi urla, fireşte ca să acopere uruitul autobuzului. Stimabilul a avut mai multe treburi de rezolvat şi mai multe telefoane de dat. De sub mâna lui ridicată cu scopul de a ţine telefonul la ureche venea un miros capabil să ucidă. Am supravieţuit cu chiu cu vai ca să fac o minunată faptă. Am ajutat o bătrână să urce în autobuz. Nu cred că putea umbla sau cel puţin aşa părea. În schimb căra vreo două desăgi. Autobuzul a stat în staţie mult şi bine până femeia s-a urcat prin spate cu ajutorul meu şi apoi, singură, a purces până spre şofer, însă nu ca să plătească bilet, ci ca să coboare la următoarea staţie. Părea să se descurce cu umblatul dintr-o parte în alta, aşa că i-am dat pace făcându-mi reproşuri că am apucat-o de braţ să urce în autobuz şi poate că ea nu voia să urce. Mai ştii?

După ce femeia a coborât, a urcat o tânără mămică posesoare de bebeluş şi cărucior cu care a blocat uşa pe care intenţionam să cobor. Nu i-a păsat foarte tare. Era mai ocupată să ţipe la nişte nenea care urcaseră prin faţă, păreau a fi din familie. Ca să depăşesc momentul, am luat-o spre uşa din faţă pe unde în mod obişnuit se urcă. După o cursă cu obstacole printre barele autobuzului verde (are extrem de multe bare, să ştiţi, şi extrem de puţine scaune), am ajuns aproape lângă şofer care avea deja bulbuci la gură de nervi. Urcaseră un bărbat şi o o femeie, ambii în vârstă. Ea voia să ajungă la Casa de Pensii, iar el nu ştia dacă să plătească sau nu bilet. Au urmat discuţii infinite între el şi şoferul care îi cerea cardul sau banii (cardul de călătorie, nu vă speriaţi). Cum nenea nu avea card, a mai stat 10 minute să se scotocească de bani. Autobuzul nu a pornit de pe loc, aşa încât pot spune că nici până acum nu mi-a ieşit din nări putoarea din incintă şi nici nervii nu mi-au trecut.

Concluzie: ori trăim într-un oraş în care foarte puţină lume se spală, ori put maşinile astea din temelii. Pe cei care nu se spală ştiu că nu-i putem învăţa nimic altceva, dar, din câte ştiu eu, transportul local e finanţat cu bani grei de Primărie. Nu ajung să mai fie spălate  din când în când împuţiturile astea ambulante? Nu sunt odorizante de maşină? Şoferii nu îşi pot tăia unghiile, nu au bani de o cămaşă curată? Ce, Doamne iartă-mă, se întâmplă cu lumea asta? Zici că trăim într-un coteţ.

De câte ori am fost în străinătate, am folosit numai mijloace de transport în comun. Era o adevărată plăcere să călătoreşti şi nu merita să te chinui să găseşti loc de parcare. La Bistriţa, dacă ajungi să mergi cu autobuzul prin oraş, te enervezi şi rămâi cu o putoare în nas şi pe haine de îţi vine să te întorci acasă, pe jos, să faci duş.

Le recomand tuturor celor care fac pe ecologiştii de ocazie şi ne îndeamnă să lăsăm maşinile acasă că e „Ziua fără autoturism” să încerce experienţa aceasta, a călătoritului cu mijloace de transport în comun, şi apoi să tacă. Pe vecie dacă se poate. Nu cred că mai e cazul să spun că niciun om care are maşină nu este atât de nebun încât să se autoterorizeze circulând cu jegurile de autobuze şi mizeriile de microbuze.

Cristiana Sabău