Judecăţi de valoare. Întotdeauna despre alţii

Zilele acestea, mulţi dintre aleşii din 10 iunie vor fi din nou aleşi în diverse funcţii. Pe unii poate că nu îi simpatizăm, alţii ne sunt de-a dreptul antipatici şi, drept pedeapsă, ne gândim că ar merita un tratament de tip bârfă şi să încercăm să îi distrugem cu vorbele noastre înveninate fie în diverse cercuri, fie comentând online, ascunşi în spatele unui pseudonim, postând comentariul pe furiş să nu ştie nimeni. Ne jucăm, într-un fel sau altul, rolurile de „distrugători”, acei oameni care nu sunt interesaţi de adevăr, doar de proclamarea propriei viziuni asupra adevărului.

„Distrugători” se găsesc peste tot, unii sunt de-a dreptul fermecători, gata să ajute şi reprezintă chiar o prezenţă plăcută, dar atunci când au ocazia, mai ales dacă simt că le este atacată imaginea sau autoritatea, vor distruge pe oricine le iese în cale.

Într-o oarecare măsură, toţi suntem „distrugători” atunci când aruncăm suliţe în direcţia altora şi când emitem judecăţi de valoare despre ei chiar dacă acestea nu se bazează pe nimic altceva decât pe propria noastră viziune asupra adevărului. Deşi, de multe ori, nu avem de unde şti în ce familii s-au născut, ce educaţie au primit, ce valori au, în ce cred, cum se raportează la alţii, luăm diverse bucăţi din vieţile lor, de regulă frânturi din carieră sau hârtii care se numesc diplome şi, raportându-ne strict la ele, punem etichete. Decidem noi, cu o putere pe care ne-o luăm singuri, că acele bucăţi de hârtie şi frânturile din viaţa unui om nu îi dau dreptul să revendice nimic din viaţa aceasta, nicio poziţie, nicio funcţie, iar dacă noi am decis acest lucru şi el nu ne ascultă, atunci merită cel mai odios tratament din lumea aceasta.

De regulă, cei care spun/scriu lucruri defăimătoare la adresa altora fără niciun argument fac parte din categoria celor care nu şi-ar asuma în ruptul capului ieşirea în faţă (candidatura) pentru ca mulţimea veşnic nemulţumită să poată huidui.  Sunt suficient de comozi ca să nu o facă, dar, din poziţiile lor confortabile au tot timpul din lume să facă pe judecătorii.

Câţi dintre noi, la o analiză extrem de atentă, am fi îndreptăţiţi să ridicăm piatra? Niciunul. Pentru că viaţa fiecărui om are cantitatea ei însemnată de păcate ascunse despre care ne place să credem că nu ştie nimeni. Cum ar fi dacă păcatele noastre despre care credem că nu ştie nimeni s-ar vedea pe un ecran imens în centrul oraşului precum se văd meciurile de la Euro, iar în jurul acestor ecrane să fie mii de oameni care privesc? Am fi la fel de judecători în ce îi priveşte pe alţii sau am mai tăcea din gură din când în când?

Dacă vrem să corectăm greşelile altora, dacă suntem bine intenţionaţi şi ne interesează binele comun care depinde de această corecţie, atunci să fim şi curajoşi, să ne asumăm spusele noastre sau să ne adresăm direct celui în cauză şi să-i spunem ce credem. Astfel, şansa de reuşită este mult mai mare, iar sentimentul cu care vom rămâne nu va fi unul de vorbit în pustiu.

Cristiana Sabău