O vedeți pe fetița din fotografie? Nu vi se pare minunată? Cu siguranță că este, dar mai are o calitate: este specială. Spre deosebire de noi, cei care avem două mâini, două picioare și suficientă materie cenușie, ei îi lipsește ceva. Acesta e motivul pentru care i se spune „persoană cu dizabilități”. Se vede de la o poștă că e un copil de la țară, cu năsucul ars de soare. Nu știm ce-i lipsește în general, dar știm că astăzi s-a bucurat din tot sufletul ei când a găsit o paletă de culori și o pensulă cu care a putut să deseneze. Am surprins-o într-un moment în care lumea ei era mai bună și mai frumoasă decât vor fi ale noastre vreodată.
Și nu e singurul copil pe fața căruia i-am putut vedea scipirea din ochi. I-am văzut pe băieții care se luptau cu soldățeii sau cu mingea de baschet, pe cei care s-au bucurat de un teren sintetic pe care au jucat fotbal, pe copiii care au cântat și pe cei care au dansat în ritmul lor care, de multe ori, s-a nimerit a fi ritmul muzicii. M-am uitat la mulți dintre ei cu atenție și nu am putut să nu mă gândesc la cât de greu le este părinților să-i crească, dar mai ales cât de greu este pentru ei să se uite mai departe și să le întrevadă viitorul.
Ce-i va aștepta pe acești micuți nevinovați când ai lor nu vor mai fi? Un cămin pentru persoane cu handicap din care angajații fură mâncarea, o viață tristă, legată de un scan? O societate disprețuitoare?
Spun toate acestea amintindu-mi că multora dintre adulți le e rușine că au adus pe lume astfel de copii speciali și le teamă pentru viețile lor fragile. Ce vor face într-o societate în care nici cei sănătoși nu pot răzbi? Cum se vor descurca într-o țară în care săracul e condamnat să fie mai sărac și bolnavul la moarte? E greu să le dăm răspunsuri. E de-a dreptul imposibil.
Dacă nu le putem schimba soarta, putem măcar să le facem viața mai frumoasă luând exemplul Fundației Inocenți, cea care, de cinci ani, le oferă acestor copii momente de bucurie. Unii este posibil să le aștepte un an întreg și, până data viitoare, să tot vorbească despre mingea de baschet pe care au ținut-o în mâini sau despre paleta de culori. E atât de important să nu stăm pe margine și să-i arătăm cu degetul. E atât de important să fim acolo când ne zâmbesc fiindcă niciun zâmbet de inocent nu trebuie ratat.
Felicitări tuturor care s-au implicat în organizare, domnului Marin Mic, Adelei Cârcu, voluntarilor, prietenilor mei Gabriela și Walter Born care nu au putut rata ocazia să fie acolo. Suntem mândri de voi toți!
Mai multe fotografii de la acest eveniment puteți vedea pe pagina noastră de facebook la adresa http://www.facebook.com/TimpOnline#!/media/set/?set=a.114542951965211.27496.103513909734782
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu