Examenul lipsei de maturitate

La proba scrisă de Limba şi literatura română, elevii au primit subiecte simple: redactarea unui eseu având la bază versuri ale lui Mihai Eminescu sau a unui text argumentativ pornind de la o afirmaţie a lui Lucian Blaga, respectiv cerinţe legate de un fragment din „Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale, candidaţii fiind astfel testaţi, în principal, la capitol vocabular şi teorie literară. Potrivit profesorilor, cel mai greu dintre subiecte a fost al treilea, în care elevii au fost provocaţi să prezinte „tema şi viziunea despre lume” dintr-un text poetic studiat din opera lui Mihai Eminescu.

Aşadar nu a fost nevoie nici de „tocit”, nici de învăţat pe de rost. Era, în schimb, absolut necesar să fi citit cu atenţie şi cu dorinţa de a înţelege ce citeşti fiindcă abia atunci rămâi cu ceva în urma lecturii, cu capacitatea de a folosi cuvintele în contexte potrivite, cu lejeritatea exprimării şi, în final, cu creativitatea.

Dovada cea mai clară că majoritatea din tânăra generaţie nu mai citeşte este dificultatea cu care se exprimă. Rareori mi-a fost dat să aud din gura unui elev pe care l-am abordat ca reporter o frază cu subiect, predicat şi topică adecvată. De cele mai multe ori, vorba învăţătoarei mele, a fost nevoie să le scot vorbele cu cleştele, să le şoptesc anumite cuvinte ca să nu fiu obligată să ascult minute în şir un „ăăăăăăăăă” infinit.

Poate că tentaţiile sunt mult mai mari în zilele noastre, dar, în egală măsură, contează şi ceea ce văd tinerii în societate ca fiind modele de reuşită în viaţă. Văd fotbalişti plini de bani, dar aproape agramaţi, văd fotomodele în maşini luxoase, cu haine scumpe şi defilând pe podiumuri, dar care răspund monosilabic la întrebări fiindcă efectiv nu au ce spune, abia articulează, văd „dive” care se plimbă de la o televiziune la alta înşirând grobianisme generatoare de rating, majoritatea obscenităţi, văd politicieni care vorbesc de la cea mai înaltă tribună a ţării, Parlamentul, într-un hal fără de hal, înjurându-se unii pe alţii ca la uşa cortului fiindcă nu sunt capabili să-şi dea replici inteligente. Cu toţii au fentat într-un fel sau altul şcoala şi, iată, sunt foarte sus. Cei care au luat în serios studiul au ajuns cercetători prost plătiţi, profesori cu salarii mizere, doctori umiliţi în spitale murdare şi exemplele ar putea continua.

Într-o societate în care intelectualii sunt trataţi cu dispreţ fiindcă nu au tupeul şmecherilor, în care oamenii cu carte sunt daţi la o parte fiindcă nu pot fi manipulaţi la fel de uşor la fel ca şi cei fără carte, într-o lume în care oamenii cu principii sunt evitaţi şi marginalizaţi fiindcă mizeriile se fac prin cei fără principii şi valori, de ce şi-ar dori un tânăr să înveţe? Rezultatele de la bacalaureat ne arată că majoritatea nici nu îşi doreşte. Excepţie fac doar cei care au nişte valori morale atât de puternic sădite în ei încât nu îşi pot imagina viaţa fără un efort considerabil din partea lor, care nu ar putea accepta niciodată novaloarea ca fiind valoare, care iubesc adevărul şi cinstea pur şi simplu, instinctiv, nu pentru că i-a învăţat cineva. Mai fac excepţie cei care provin din medii ostile, fie o familie săracă, fie dezmembrată, fie violentă, fie dintr-un sat izolat, şi care înţeleg să înveţe ca să scape de ele şi să-şi construiască singuri o viaţă mai bună.

Restul se pierd între iluzia că se vor descurca ei cumva, că nu vor muri de foame, că îşi vor găsi propria scurtătură prin viaţă. Din păcate, în acest caz, istoria demonstrează că toţi cei care nu pun preţ pe şcoală la vremea ei, mai târziu vor regreta. Cum e penibil în zilele noastre să mai faci liceul la 40 de ani, vor căuta tot calea compromisului, se vor înscrie în licee de la capătul lumii, să nu-i ştie nimeni, iar dacă vor reuşi cu chiu cu vai să-şi facă rost de diplomă, vor încerca, pe repede înainte, să bifeze şi studiile superioare făcute tot aşa, în dorul lelii, şi vor încerca să completeze dosarul falselor competenţe cu masterate fictive şi doctorate copiate de pe internet. Şcoala nefăcută la timp nu mai e şcoală, iar viaţa unui om care nu dă doi bani pe studiu este una compromisă din start.

Nu ştiu prin ce metode ar trebui acţionat pentru ca această boală cumplită a societăţii, dispreţul faţă de şcoală, să fie eradicată. Cât timp cei fără de şcoală ne vor conduce cu siguranţă că nu vom găsi leacul, iar dacă îl vom găsi, nu vom fi lăsaţi să îl administrăm.

Cristiana Sabău