Într-o singură zi, am avut parte de două revelaţii. M-am întâlnit şi am stat de vorbă cu Rareş Buhai, dublu medaliat cu aur anul acesta la concursuri de informatică, şi cu Elena Kuji, studenta briliantă care, la cei 21 de ani ai săi, a reuşit deja să ne facă multă cinste în Europa. Aţi putut vedea, din interviuri, cât de minunaţi sunt aceşti doi copii. Rareş, de exemplu, beneficiarul unei burse din partea statului român, şi-a strâns banii, leu cu leu, ca să-şi cumpere singur laptop, iar Elena chetuieşte enorm pe cărţi şi dicţionare. Din păcate, toate aceste eforturi pe care le fac pentru ca să studieze, ei şi familiile lor, sunt adesea necunoscute nouă, mult mai preocupaţi să venerăm persoane care şi-au luat doctoratul prin Republica Moldova sau pe la universităţi obscure.
Aşa cum probabil că vă amintiţi, Primăria Bistriţa a premiat, an de an, cu sume foarte mari, doctorii în orice pe care i-a gratulat într-un mod aparte la festivitatea de înmânare a premiilor municipiului, în timp ce olimpicii au fost invitaţi pe scenă, la grămadă, şi li s-au dat plicuri cu bani puţini. E cea mai bună dovadă a felului în care noi, românii, înţelegem să ne preţuim valorile, exact pe dos de cum ar trebui.
Personal nu înţeleg de unde a apărut, în ultimii zece ani, râvna aceasta a tuturor pentru doctorate. Dacă nu lucrezi în mediul universitar, dacă nu te ocupi de cercetare nu văd motivul pentru care să-ţi doreşti să deţii o diplomă de doctor în ceva. Când eram studentă, da, îi veneram pe profesorii universitari doctori. Erau, într-adevăr, nişte monştri în adevăratul sens al cuvântului. Mergeam la cursurile lor cu mare drag, plecam de acolo cu diverse revelaţii personale, mă gândesc şi acum la ce ne spuneau. Oamenii respectivi mi-au marcat existenţa şi am simţit pe propria mea piele diferenţa între un lector şi un profesor universitar doctor pentru că această diferenţă exista cu adevărat. Primul era la început de drum, ultimul era pe culmi, dar niciodată nu lăsa impresia că se află acolo. Îmi aduc aminte cu greu cum se numeau asistenţii sau conferenţiarii, dar ştiu numele tuturor profesorilor universitari doctori care au predat la anul meu. Cred că acest lucru spune tot despre ei.
Întâmplarea face că am cunoscut, ca jurnalist, şi foarte mulţi doctori care s-au împăunat cu titluri, deşi habar nu au ce au scris în tezele lor. Nu mă faceţi să dau exemple. Mi-e ruşine de ruşinea lor. Am stat de vorbă cu mulţi dintre ei şi m-am întrebat, de fiecare dată, pentru ce au vrut să aibă doctoratul fiindcă mi-era clar ca lumina zilei, că nu au nicio preocupare în materie de cercetare, că nu au venit cu nimic nou în domeniul în care sunt doctori, că nu merită să se numească aşa. Nu înţeleg nici acum obsesia pentru titluri, grandomania.
În oglindă îi privesc însă pe aceşti copii minunaţi, pe Rareş şi pe Elena, înzestraţi de Dumnezeu cu inteligenţe sclipitoare, dar în acelaşi timp harnici, conştienţi că fără muncă nu faci nimic. M-a impresionat modestia lor, bunul simţ, decenţa, calităţi pe care nu le-am prea văzut la „doctorii” de ocazie, veşnic preocupaţi să-şi etaleze titlurile şi diplomele, probabil conştienţi că altfel nu ne-am dat seama nici în ruptul capului că sunt doctori. Şi pe bună dreptate.
Nu am scris acest text ca să-i blamez. E problema lor în ce minciună preferă să-şi trăiască viaţa. Problema mea este să atrag atenţia asupra faptului că adevăraţii viitori doctori sunt nişte copăcei care acum cresc lângă noi şi avem datoria ca societate să facem ceea ce ţine de noi ca să îi ajutăm să crească drepţi, falnici. Aşadar, domnilor consilieri, prieteni dragi, ce credeţi că putem face pentru aceşti copii?
Cristiana Sabău
Hai să vă spun una şi mai tare: o parte din vină o poartă deştepţii ăia de parlamentari. În noua lege a învăţământului au omis să cuprindă, ca formă de şcolarizare doctorală, doctoratul la distanţă. Nu mai există decât doctorat la zi. Pe ideea că astfel se elimină impostura intelectuală şi se încurajează latura experimentală.
Asta discriminează crunt pe cei din provincie care vor să acceadă la un doctorat. Ca să-ţi faci doctoratul trebuie să mergi la cursuri, zi de zi. Unde? În Cluj. Te te faci când locuieşti în Bistriţa şi ai o familie?
Pe urmă, al doilea aspect. „Cercetare” nu înseamnă doar laboratoarele UBB din Cluj. Ce mă fac dacă-mi aleg o temă de doctorat în istoriografie, şi documentele se află la Arhiva Naţională din Bistriţa sau din Budapesta? Unde e laboratorul meu? Sau o temă din geografie, relieful periglaciar al Rodnei, sau din biologie, biotopul viperei cu corn? Sau din geologie, gresii jurasice, unde e laboratorul meu, nu pe teren, unde fac cercetarea?
În opinia mea, calitate doctorală nu se va putea obţine decât în următoarele condiţii minimale:
1. Reintroducerea doctoratului la distanţă;
2.Reevaluarea tuturor tezelor din ultimii 20 de ani şi anularea celor găsite găunoase, începănd cu doctoratul-plagiat al lui Ponta;
3. Integrarea în penal a furtului intelectual.
Să nu cădem în derizoriu. Doctoratul este o formă de autoperfecţionare, şi aduce calitate societăţii. Nu-i nimic rău în a face un doctorat. Am un fin care a fost plecat în Irlanda de 8 ori pentru cercetere în vederea elaborării doctoratului. Dacă-l întreb de virgula de la pagina 120, îmi explică toate raporturile de subordonare care l-au determinat s-o pună acolo, conducând maşina, nu cu teza-n faţă.
Un mare neajuns este şi acela că statul nu contribuie substanţial la susţinerea cercetării doctorale. Este scump. Atât de scump încât nevastă-mea a declarat că DR. sunt cele mai scumpe două litere care se sculptează pe cruce.
Sau despre Pestera Tausoare si grafitti-urile ei…:o)
Fara sa sparga poarta.
Dumnezeule, iar tu?
???