Cursa în care nu pot alerga caii de circ

Constantin Noica spunea că oamenii, precum caii, se împart în trei categorii: majoritatea sunt cai de tracţiune, alţii sunt de circ şi alţii de curse. E de la sine înţeles că doar ultimii dau tot ce au mai bun în ei şi fac performanţă. Ca să câştige o cursă, se pregătesc mult şi bine, cad şi se ridică, aleargă din nou. Fireşte că mai au şi ceva în plus faţă de celelalte categorii, ceva genetic. Nu se maimuţăresc, nu se uită la lungimea drumului. Pur şi simplu aleargă pentru a trece linia de sosire primii. Eu cred că această împărţire în trei categorii poate fi extrapolată la fel de bine şi în clasa politică. Avem oameni politici care trag din greu la căruţa partidelor, dar nu se remarcă prin nimic spectaculos. Avem politicienii care fac show, unii de calitate, alţii complet fără haz, şi mai avem politicienii care aleargă în curse. Ei sunt cei care atrag de partea lor pariorii. Doar privind un anume politician, ştim că el se va distanţa din start şi că va fi greu de ajuns de ceilalţi.

Cam atât cu filosofia despre oameni şi cai. Să vorbim acum şi despre politică. Sistemul nostru este în aşa fel clădit încât un parlamentar, dacă nu face parte dintr-un grup puternic, se cam duce degeaba la Bucureşti. Iniţiativele lui, chiar dacă vor fi extrem de interesante, atât timp cât nu sunt susţinute de o majoritate pot fi trecute la capitolul „fapt divers”. Să ne amintim câte sute de iniţiative au avut cei din PRM. Din câte îmi amintesc, fostul deputat PRM Ioan Sonea a vrut ca valutiştii să stea pe un scăunel şi să taie chitanţe în Piaţa Decebal şi în faţa bisericii de la Coroana. Minunat, nu? Aţi auzit de vreo lege în acest sens? Nici vorbă. Am râs bine când am aflat cu ce îşi bătea dânsul capul şi atât a fost. Trecerea celor de la PRM prin Parlament nu a lăsat nicio urmă în istorie. Nu au reuşit nimic altceva decât să ţipe şi să spargă timpanele oamenilor.

În schimb, Ioan Oltean, de exemplu, făcând parte dintr-un grup cu influenţă, a reuşit să schimbe ceva pentru societatea românească. Legea privind interzicerea migraţiei politice a aleşilor locali a făcut să se termine odată pentru totdeauna oportunismul şi goana locală după ciolan cel puţin aparent. Dacă făcea aceeaşi lege şi pentru parlamentari era extraordinar. O mare doză din circul politic actual dispărea ca prin minune. Fireşte că Ioan Oltean nu ar fi putut promova această lege fără susţinerea unui partid puternic în care a avut un cuvânt foarte important de spus. Iată diferenţa între a face parte dintr-un grup oarecare sau din niciunul şi a fi în locul în care se iau deciziile.

În prezent, în România, independenţii nu fac altceva decât un soi de joc de gleznă şi sunt o sursă neîntreruptă de corupţie. Gândiţi-vă la situaţia în care un partid mare are nevoie de unul sau două voturi. Credeţi că duce o campanie morală de convingere a celor de pe margine? Nici vorbă. Cumpără voturi, şantajează, face tot ce poate ca să îi iasă cărţile. Puţini rezistă, sunt convinsă. Nici măcar partidele mici nu se pot lăuda că au rezistat vreodată tentaţiei de a vârî degetul în borcanul cu miere, vezi cazul UDMR care şi-a scufundat de-a dreptul braţele în butoaiele cu miere ale guvernării. Să nu mai pomenim de PC şi UNPR, alte partiduţe de debara care şi-au tras de partea lor foloasele poate mai ceva decât formaţiunile mari.

Eu nu cred în independenţii providenţiali. În primul rând că nu există oameni providenţiali chiar dacă se străduiesc din răsputeri să ne convingă de acest lucru. Eu cred mai degrabă în oameni cu valori solide care pot face schimbări din interiorul partidelor din care fac parte. E de ajuns să fie unul care spune că el nu votează fiindcă nu îi permite conştiinţa şi se vor mai găsi şi alţii pe care să îi prindă ruşinea. Adevăratele schimbări nu sunt macro, ci micro. Depăşind odată pentru totdeauna frica sădită în noi de comunism vom putea constata că nu se întâmplă nimic grav dacă facem ceea ce ştim că e corect şi bine. Dimpotrivă. S-ar putea să constatăm chiar că se întâmplă numai lucruri bune. Încercaţi numai şi veţi vedea.

Mi-aş dori să candideze la aceste alegeri nu oameni care nu au ce face pe acasă, dornici de faimă sau de un job bine plătit, ci oameni care înţeleg că menirea parlamentarului este să îi slujească pe alţii făcând legi bune, militând pentru cauze, gata să facă operaţii dureroase în societate dacă de ele este nevoie ca să ne însănătoşim. Pentru toate acestea e nevoie de curaj, de vocaţie şi de mult antrenament. E nevoie să fii cal de curse.

Eu nu voi vota cai de circ şi sper că nici dumneavoastră nu o veţi face. Nu-mi place circul fiindcă, în esenţă, ştiu că animalele sunt chinuite şi obligate să joace roluri care nu li se potrivesc. Admir mai degrabă reportajele despre animale în elementul lor, în natură, unse se simt precum „peştele în apă”. Naturaleţea, firescul sunt lucruri în faţa cărora mă înclin cu respect.

Îi rog pe cei care nu şi-au găsit până acum vocaţia în viaţă să mediteze la ce vor să fie: cai de tracţiune, de circ sau de curse. Abia după ce ei ştiu cu adevărat cine sunt să vină în faţa noastră. Nu le vor fi de folos voturile ca să alerge într-o cursă pentru care nu sunt pregătiţi, transpiraţi de emoţie încă dinainte să se dea startul.  

Cristiana Sabău