Disciplina dăruirii

Dacă se mai întâmplă ca, prin zonă să fie şi vreo cameră de luat vederi sau vreun aparat de fotografiat, românul, creştin cum e, umblat pe la moaşte şi mănăstiri, dă interviu cu lacrimi în ochi. Gata, poate fi notat în catastiful din ceruri: el e darnic şi e bun, iar dacă se întâmplă să fie şi Crăciun, e mai darnic şi mai bun.

Întâmplarea face să-l cunosc pe Alin Ulhmann Uşeriu de mulţi ani, de când abia începuse să pună pietre la temelia Tăşuleasa Social. Mi-a explicat încă de pe atunci cum se organizează nemţii şi ce înţeleg ei printr-o „situaţie de urgenţă”. Dacă e cutremur într-o parte a lumii sau inundaţii, nu au nevoie de mai mult de 24 de ore să plece înspre zona respectivă încărcaţi cu ajutoare „de urgenţă”. Asta înseamnă pături, conserve care pot fi desfăcute uşor, cu mâna, energizante, apă, ciocolată (care te face să uiţi pe moment de dramă), biscuţi pe care-i poţi ţine în buzunar în timp ce mai faci altceva. Vă daţi seama că ar putea duce tone de făină, paste făinoase, zahăr, ulei, dar la ce le folosesc toate acestea unor oameni care au rămas fără casă? Bună întrebare, nu?

Operaţiunea „Camionul de Crăciun” e la fel de bine organizată. Germanilor li se spune că valoarea unui cadou nu trebuie să fie mai mică de 30 de euro şi nici mai mare de 40 şi că în el trebuie să existe câteva alimente de bază: ulei, zahăr, paste, orez, o jucărie, eventual rechizite şi dulciuri. Sunt stabilite aşadar nişte reguli pe care le respectă toţi cei care participă. Ar fi mult mai simplu probabil să li se spună germanilor: fiţi darnici! Dar aceste cadouri ajung în comunităţi mici, cei care le primesc, în speţă copiii, se întâlnesc, discută despre asta, iar rolul unui dar de Crăciun nu e acela de a semăna invidie, ci bucurie.

Iată câteva reguli simple. Dacă sunt enunţate şi respectate de toată lumea se întâmplă numai lucruri bune, dacă fiecare face de capul lui, rezultă haos, supărare, nemulţumire, adică exact pe dos. Mi-e tare greu să înţeleg de ce noi, românii, nu reuşim să ne organizăm în felul acesta. Totul se face de-a valma, pompieristic, fără consecvenţă, fără implicare adevărată. Nu ar fi minunat ca, în jurul fiecărei biserici, indiferent de confesiune, să existe grupuri care să activeze în felul acesta? Oamenilor care vin la biserică şi care, cel puţin teoretic, sunt preocupaţi de semenii lor, să li se spună: „uitaţi, avem în comunitate, monitorizate, o sută de familii sărace de care vrem să avem grijă de sărbători ca să aibă ce pune pe masă. Cine vrea să facă donaţii pentru ele să pună într-o cutie de carton următoarele: ulei, zahăr, făină, un cozonac, conserve, etc. Valoarea unui cadou să nu fie mai mică de 50 de lei şi nici mai mare de 70. În ziua X să le aducă în locul Y, iar cei care au maşini să se înscrie pe o altă listă ca să putem face distribuţia”. E doar un exemplu de cât de simple pot fi lucrurile atunci când există organizare. Nu ştiu să existe vreo acţiune de genul acesta. Poate o fi dar nu am auzit eu. Tot ce se petrece este de tipul „să aducă fiecare ce poate şi vom vedea apoi ce facem cu ele”. Nu, nu aşa se face. Regulile şi organizarea sunt esenţiale.

Se apropie Anul Nou şi preoţii vor porni iar cu crucea pe la casele noastre. E probabil singura zi din an în care ne vizitează şi, ca să vezi minune, tot atunci ne cer şi bani. Ca orice organizaţie, biserica are nevoie de finanţare ca să existe, sunt de acord, şi ar obţine-o mult mai uşor dacă ar face oamenii să se simtă implicaţi în viaţa ei.  În secolul nostru în care poţi asculta pe internet o slujbă de oriunde din lume, cântată impecabil de coruri celebre, în care poţi auzi interpretarea Scripturii de minţi ultra luminate şi care efectiv îţi revelează anumite aspecte, nu e de ajuns să faci un serviciu religios duminica şi în sărbători într-un loc în care lumea se foieşte de la icoană la lumânări şi viceversa. Biserica secolului nostru trebuie să fie un organism viu, implicat, activ, în care să nu intri fiindcă aşa spune tradiţia, ci pentru că simţi că nu ai putea exista în afara ei, că fără tine ea e mai săracă, iar tu fără ea eşti singur. Există o disciplină în toate, inclusiv în a dărui.

Cristiana Sabău