Cât costă, de fapt, învăţământul gratuit?

Azi am auzit că şcoala, ca instituţie, e pregătită să-şi primească elevii. Prin pregătită eu înţeleg: are clădirile cu tot ce trebuie în ele, are profesori, are manuale, cornuri şi lapte, are de toate.  E adevărat că, de la un an la altul, are tot mai puţini elevi, dar asta înseamnă, după părerea mea, faptul că are bază materială mai multă decât are nevoie, aşadar nu văd de ce e nevoie de atât de mulţi bani la fiecare început de an. Nu ştiu, poate pretenţiile tuturor au crescut, de la copii, la cadre didactice şi părinţi.

Cred că învăţământul, de când cu manualele alternative (nişte robinete de bani pentru unii) şi cu mediile de la şcoală care contează la tot soiul de admiteri, a scăzut mult în calitate.De curând, am aflat că sunt nouă tipuri de Abecedare pentru primul an de şcoală, dar nu am înţeles de ce. Nu avem acelaşi alfabet? De ce e nevoie să predai în nouă feluri diferite „Ana are mere” şi care ar putea fi acele feluri? Sunt extrem de curioasă şi mai că aş asista la ore ca să mă conving de inovaţiile din învăţământ.

Eu cred că s-a exagerat în privinţa manualelor şi a tot ceea ce le însoţeşte şi că acestea au devenit un business aducător de bani frumoşi pentru profesorii care le scriu, inspectorii care le recomandă, editurile care le vând, etc. Avem foarte multe cărţi frumos colorate, dar la fel de multe pline cu greşeli. Toată lumea care are o idee în cap se apucă şi scrie manuale în loc să existe un grup de lucru care să îmbunătăţească de la un an la altul programele şi conţinuturile existente. Bine că s-au mai deşteptat cei de la Bucureşti şi au înţeles că e cazul să ne apropiem tot mai mult de ceea ce se numea pe vremuri examen de admitere dintr-o treaptă în alta fiindcă doar acolo arăţi, de fapt, ce ştii. Notele de la şcoală nu reflectă prea bine realitatea şi vă explic şi de ce din perspectiva uneia care a stat la o catedră. Ştie orice profesor începător că nota 8 (ca să nu zic zece) dată la o clasă slabă e de fapt un 6 de la o clasă bună. De aici diferenţele izbitoare între mediile pe care le iau unii copii la clasă şi cele pe care le obţin la examene. Cel mai bine, după părerea mea, este să se revină la examenele serioase, grele (pentru că, oricum, în viaţă, nimic nu e uşor), iar cine poate să facă faţă să ajungă în licee teoretice şi facultăţi, cine nu să fie repartizat în licee tehnologice şi să înveţe o meserie. Povestea asta cu opţiunile copilului la 13-14 ani e cam fără sens, dovadă că 164 nu au avut anul acesta nicio opţiune. Cei mai mulţi nu ştiu ce vor, iar snobismul care ne caracterizează ca neam face ca toţi să dea buzna acolo unde e la modă, nu acolo unde s-ar putea descurca.

Aşadar, mulţimea de manuale cu tot ce le însoţeşte mi se pare o cauză a costurilor ridicate din învăţământ. Profesorul vine cu manualul lui, copilul vrea să-l aibă şi el, apoi vrea culegerea, apoi caietul nu ştiu care, apoi creionul cu care se scrie în caiet.

Altă modă costisitoare e cea a uniformelor personalizate pentru fiecare şcoală. A fost o mega prostie eliminarea uniformelor fiindcă asta a accentuat diferenţele între copii şi a stârnit competiţia vestimentară în defavoarea celei intelectuale. Apoi, pe rând, şcolile au reînceput să introducă uniforma personalizată, dar scumpă. În loc să existe un mega contract semnat de Ministerul Educaţiei şi câteva fabrici de textile din ţară care să facă sute de mii de uniforme ieftine, s-au semnat mii de contracte cu tot soiul de firme mici care fac uniforme scumpe. Ce face o familie care are trei copii care merg la şcoli diferite? Poate ne răspund directorii care au semnat contractele cu firme „de casă”.

Tot mofturi mi se par şi sistemele de supraveghere instalate pe banii părinţilor, gen camere de luat vederi în săli sau cataloage online. În loc să meargă regulat la şcoală şi să se intereseze de soarta copilului, în loc să cultive încrederea în el, mulţi părinţi preferă să trăiască iluzionându-se cât de mult au controlul asupra a ceea ce se întâmplă fiindcă butonează telefonul mobil şi se uită în catalogul online. Probabil că nu ar ezita să cumpere şi cip-uri ca să-i supravegheze pe adolescenţi şi la discotecă.

Pe de altă parte, înţeleg că doamnele învăţătoare, cele care au o singură sală de clasă, sunt din ce în ce mai exigente şi vor zugrăveală nu ştiu de care, computer sau tabletă, perdele lamelare, feţe de masă de altă culoare, etc., iar părinţii, ca să nu îşi transforme copilul într-o victimă sigură a doamnei (există riscul să nu îl scoată la tablă, să nu-i dea nimic de recitat la spectacol) scot bani pentru orice.

Probabil că lista cu investiţiile pe care o familie cu copii trebuie să le facă la început de an şcolar e mult mai lungă. M-am îndepărtat oarecum de sistem şi nu prea mai sunt la curent cu noutăţile. Ştiu doar atât că, dacă mi s-ar cere, aş refuza să bag mâna în buzunar până nu aş înţelege pentru ce capitol vital din viaţa copilului e necesară investiţia cu pricina. Nu sunt adepta ideii că trebuie să ne întoarcem cu patru-cinci decenii în urmă şi să cumpărăm penare de lemn, dar nici nu cred că orice prostie trebuie susţinută de noi toţi doar pentru că aşa i-a căşunat cuiva peste noapte.

Pentru ca învăţământul să fie gratuit şi accesibil oricui eu îmi plătesc taxele şi impozitele la stat. Nu vreau ca un copil sărac să se simtă discriminat şi pus la zid de mofturile nimănui, în special ale doamnelor susţinute de nişte părinţi care vor să se pună bine cu ele. Toţi cei nemulţumiţi de „modestia” învăţământului de stat, şi mă refer aici la profesori, să-şi facă şcoli private ultra dotate, ultra competitive şi să atragă elevi. Cei care rămân la stat, să accepte ceea ce au şi să dea tot ce au mai bun ca să formeze caractere şi oameni capabili să se descurce în orice condiţii. Aceasta este misiunea lor, nu aceea să cumpere perdele şi să pună parchet.

Cristiana Sabău