Cele două feţe ale bogăţiei

Suntem un popor creştin sau cel puţin aşa pretindem. Cu toate acestea, aproape că-i demonizăm pe cei care au bani mulţi. Poate că explicaţii sunt destule. Pe de-o parte, aflăm zi de zi despre modul oneros în care şi-au dobândit unii averile. În 20 de ani, s-au construit imperii financiare în condiţiile în care mulţi au tăiat ce n-au plantat şi au cules ce n-au semănat. Evaziunea fiscală e imensă, statul e mereu neputincios, funcţionarii care ar trebui să colecteze bani la buget foarte bogaţi la rândul lor, aşadar e ceva care sună prost în toată simfonia asta, scârţâie. Undeva, cei de la Fisc şi afaceriştii se întâlnesc şi pun ţara la cale. Ficare se alege cu câte ceva şi toată lumea e mulţumită. Mai vine apoi câte-un ministru, ne întâlnim să nu stăm separaţi, vorbim să nu tăcem, ne prefacem cu toţii preocupaţi de bunul mers al lumii şi plecăm acasă cu maşinile 4×4 turate. Lăsăm în urmă un nor de praf numai bun de intrat în ochii celor săraci şi buni creştini care ar trebui să ne înţeleagă şi să ne ierte. Acesta e filmul de groază pe care România îl vede de un sfert de secol, un film în care nu mor personajele, ci spectatorii.

Revenind însă la scenariu, vă pot asigura, ca una care am fost la mai toate întâlnirile cu autorităţi ale celor care taie pădure, că e mereu un plânset şi o jale. Exploatatorii (ce bine sună cuvântul în cazul lor!) nu au una, nu au alta, sunt comndamnaţi la un faliment care, de fapt, nu vine niciodată. Maşinile luxoase cu care circulă spun cu totul altceva despre ei şi ceva mă face să cred că e adevărul. Parcă sunt prea luxoase pentru o ţară care nu mai are păduri şi care se împrumută de peste tot ca să le dea unor bătrâni pensii de 350 de lei fiindcă altfel ar muri de foame, parcă prea albe pentru drumurile neasfaltate, cu rezervoare cam mari în condiţiile în care litrul de carburant e pe zi ce trece tot mai scump. Parcă e prea de tot fiecare detaliu din tabloul în care vedem câte-un proprietar de fabrică de prelucarea lemnului.

Pe de altă parte, aceşti oameni dau de lucru altor sute. Sunt copii, femei, bătrâni care trăiesc de la o lună la alta dintr-un salariu primit de un membru al familiei de la companiile care exploatează lemn. Forestierii mai plătesc şi taxe statului, poate nu pe toate, dar plătesc spre deosebire de foarte mulţi alţii care nu produc nimic şi doar consumă.

Ca să ajungi să conduci o firmă trebuie mai întâi să ai o ide bună, apoi să ştii cum să o implementezi. E greu să conduci şi o firmă mică doar gândindu-te la numeroasele responsabiliţi pe care le ai şi la actele pe care-ţi pui semnătura, cu atât mai mult una mare în care ziua de salariu te face, probabil, să nu poţi dormi noaptea, iar plicurile de la Fisc îţi ridică tensiunea spre infarct. Pe toţi cei care au fost veşnic salariaţi îi rog să nu comenteze acest text fiindcă habar nu au cum e pe cealaltă parte a baricadei. Habar nu au cum e să plimbi hârtii de la un ghişeu la altul şi la fiecare să plăteşti câte o taxă, să dai bani, deşi nu ai încasat, să fii normal când toată lumea te împinge spre nebunie, să-ţi păstrezi cumpătul când e imposibil de păstrat.

Mă întâlnesc des cu forestierii în trafic şi nu numai cu ei, şi cu alţi oameni de afaceri. Tot timpul vorbesc la telefoane, sunt agitaţi, gesticulează. Într-o zi îi văd prin oraş de mai multe ori, dovadă că majoritatea timpului şi-l petrec la volan şi la telefon. Nu-i invidiez, nu aş vrea să fiu în locul lor. Poate că unii şi-au cumpărat maşini frumoase tocmai pentru ca să nu simtă că viaţa a însemnat pentru ei numai facturi şi plăţi. Măcar să se simtă în siguranţă şi confortabil.

Mai mult îi dispreţuiesc pe cei care le-au cerut bani negri pentru campanii electorale şi nu numai, pe cei care stau în fotolii şi votează legi pentru cei care dau mai mult, pe politicienii care au inventat şi întreţin un sistem clientelar. Unii n-au dat în viaţa lor salarii, doar au încasat şi sunt mai bogaţi decât cei care şi-au consumat nervii şi sănătatea ca să-şi poată plăti oamenii din firmă.

Oamenii de afaceri ştiu:dacă nu curtează politicienii, nu au lucrări, îi paşte falimentul. Dacă o fac, li se reproşează că sunt corupţi. Însă, dincolo de orice, nimic nu scuză faptul că pădurile au fost măcelărite, absolut nimic.

Cristiana Sabău