Ajunsesem cu chiu, cu vai, în ultimul an de liceu, doar pentru că eram olimpic național la franceză (în 1989 am luat chiar locul II pe țară, deși nu eram nici fiu de ștab comunist și nici de cadru didactic). Într-a noua, refuzasem să mă înscriu în UTC (am fost și singurul elev neînscris în UTC din toată generația mea). La ședința la care venise un tovarăș de la Județeana UTC ca să mă convingă, în fața clasei, că trebuie să mă înscriu, eu m-am prezentat cu Statutul UTC învățat pe de rost. Tovarășul de la UTC ne-a povestit, în deschidere, o poveste cu gîștele care au salvat Troia (drept pentru care eu am fost umplut de respect față de cultura dumnealui) după care m-a întrebat pe mine că de ce nu vreau să mă înscriu în rîndurile tineretului comunist. Iar eu i-am replicat din Statut, arătîndu-i dincolo de orice urmă de îndoială că nu sînt demn să fac parte din rîndurile UTC, pe motiv că sînt o loază, că la mai multe materii abia am scăpat de corigență, că am nota scăzută la purtare și că, pe scurt, conform Statutului UTC, ar fi o dezonoare pentru organizație să mă înscrie în rîndurile ei. Ar fi fost amuzant rău de tot să spună de față cu toți colegii și cu tovarășa dirigintă că Statutul UTC e doar de formă, așa că a închis discuția, a mai purtat o discuție cu mine în privat, pe care n-am să o reproduc, după care povestea s-a mușamalizat, fără ca eu să fi devenit utecist.
În clasa a XI-a, la o oră de Economie politică, tovarășa profesoară ne-a pus să spunem dacă avem întrebări: Eu am întrebat ce e aia ”clauza națiunii celei mai favorizate”, că am auzit la Europa liberă că vor americanii să ne-o ia. În clasa a XII-a, tot la ora de Economie politică, cînd ne spunea tovarășa despre plata datoriei externe, am intervenit, citînd tot Europa liberă și spunînd că povestea e o minciună, că datoria externă nu s-a plătit, ci a fost redistribuită administrativ pe umerii populației și că, de fapt, a nu avea datorii înseamnă a nu exista în circuitul economic mondial, ceea ce ne va duce la sărăcie și înapoiere. Pentru cei care au trăit în regimul comunist, e de înțeles cam cum s-a încheiat fiecare dintre orele alea de Economie politică. Culmea, însă, am aflat după mulți ani de zile, în Consiliile profesorale în care se dezbătea scăderea notei la purtare ori exmatricularea mea, profesoara de Economie politică a fost întotdeauna unul dintre avocații mei. N-am întîlnit-o niciodată după Revoluție și, sincer, am uitat și numele acestei femei oneste.
Cum spuneam, pe la începutul lui 1989, am fost scoși cu toții de la activitățile școlare, duși în careu în curtea școlii, unde se aflau deja toată conducere școlii și reprezentanți la vîrf ai județenei UTC. Ni s-a comunicat că avem marea onoarea de a-i mulțumi tovarășului Nicolae Ceaușescu pentru tinerețea noastră minunată și pentru că tovarășul președinte a plătit datoria externă a țării, ceea ce ne va aduce fericire, prosperitate și progres. Și am început repetițiile pentru marile demonstrații de mulțumire și recunoștință. Aveam optsprezece ani. În curtea școlii burnița mărunt. În fața careului, niște tovarăși în costum și cravată se agitau de mama focului și ne dădeau indicații. Aveam optsprezece ani și făcusem, deja, sute de ore de retroversiuni din discursurile tovarășului, întrucît discursurile politice erau obligatorii la olimpiadele de limbi străine, așa că simțeam că deja mi-am adus contribuția la construirea comunismului și ar cam trebui să mai fiu lăsat în pace. Aveam optsprezece ani și un tovarăș nădușit de la UTC, mirosind tare a săpun Cheia, mi-a pus mîna pe umăr și m-a îndrumat, ca pe o oaie, într-o poziție fixă, conform unor planuri elaborate și mustind de artă și inteligență. Trupul meu, firav pe atunci și încă virgin, urma să se afle pe șirul interior al celui de-al doilea ”C” din numele Ceaușescu, pe care urma să-l scriem cu trupurile noastre. Urma să primim eșarfe colorate, salopete albastre și să repetăm o săptămînă întreagă pentru marele eveniment. Și, atunci, elevul Suciu Adrian, din clasa a XII-a C a Liceului Industrial Nr. 2 din Bistrița a avut brusc senzația acută că nu trăiește viața lui, ci un film atît de prost încît, dacă îl privești pînă la capăt, mori. Știam că va fi rău. Aveam optsprezece ani, îmi era frig și era atîta minciună în jurul meu încît am hotărît să fiu viu pentru o secundă. Făceam gesturi pe care, simultan, le vedeam cu detașarea cu care vezi un film în care joacă altcineva.
Am ieșit din locul meu și m-am îndreptat la pas către grupul celor care dirijau întreaga activitate. Tovarășa directoare Bâzu Paula, încadrată de doi activiști de la județeana UTC și înconjurată de cadre didactice și popor, s-a uitat la mine. Nu știu dacă tovarășa directoare Bâzu Paula mai trăiește dar, dacă mai trăiește, îi mulțumesc pentru că a fost o femeie minunată în nebunia care a urmat. Oricum, dacă nu a făcut infarct atunci, e sigur că nu a avut niciodată probleme cu inima. Tovarășa directoare Bâzu Paula s-a uitat în ochii mei și a înțeles că urmează o situație pentru care nu e pregătită. Nu numai că i-am susținut privirea, dar i-am întors-o cu ură, deși ura nu îi era adresată.
-Ce doriți, tovarășe elev?, m-a întrebat ea, cu o fermitate falsă.
Am luat poziția regulamentară în fața ei, am privit-o în ochi și am vorbit răspicat, în așa fel încît să mă audă nu numai ea ci și tot grupul din jurul ei. Am spus, textual:
-Tovarășa directoare, eu refuz să particip la mascarada asta!
Cred că au urmat cel puțin cinci secunde de stupoare și tăcere totală. Nu voi uita niciodată imaginea utecistului din stînga tovarășei directoare, care, deși era în atmosfera terestră și cu picioarele pe pămînt, dădea din buze ca peștele.
Am fost dus deîndată în clasă. Au urmat anchete, Consilii profesorale, discuții cu securiști, propuneri de exmatriculare. De fapt, cred că a fost cel mai animat moment al istoriei Liceului Industrial Nr. 2 Bistrița de pînă la căderea regimului comunist. N-am fost exmatriculat, din singurul motiv că eram olimpic la franceză și urma să reprezint județul Bistrița-Năsăud la nivel național. Mi-a fost scăzută, însă, nota la purtare la 4 pe trimestrul respectiv, urmînd să devin și un caz unic în istoria învățămîntului românesc prin aceea că, la sfîrșitul anului școlar, în urma unor discuții aprinse în Consiliul profesoral, nota mi-a fost corectată conform procedurilor regulamentare ale vremii și adusă din nou la 10. Am aflat, ulterior, că în Consiliile profesorale respective, profesori ai mei, directoarea Bâzu Paula, profesorul Mircea Ardelean, profesoara Anamaria Pop, profesoara Adriana Pană (fostă Adriana Suciu, fost secretar de stat în MEC în primul Guvern Boc și de care eram îndrăgostit lulea) dar și alții au dus lupte crîncene, fără să aibă vreo obligație și fără să-i fi rugat eu, cu sistemul pentru ca eu să pot să termin clasa a XII-a. Mi-ar plăcea ca măcar unii dintre ei să povestească despre Consiliile respective.
Am scris textul ăsta ca să exorcizez imaginea utecistului care dădea din buze ca peștele și nu ca să mă dau disident. Nu am nevoie de recunoaștere socială pentru că sînt un om liber, ăsta ar trebui să fie începutul a toate. Am scris ca să mulțumesc unor oameni care au simțit nevoia aproape inexplicabilă de a lupta cu sistemul, asumîndu-și riscuri reale, de dragul unui puști care scria poezii, avea bunici neoprotestanți și rude în America, vorbea despre emisiunile de la Europa liberă la orele de Economie politică, nu era utecist și era, clar, iresponsabil.
Și am mai scris textul ăsta ca să spun că puștiul de optsprezece ani care l-a băgat în mă-sa pe tovarășul președinte, e viu în mine și va rămîne viu pînă dincolo de momentul în care va muri trupul care nu mai e demult nici firav și nici virgin.
Adrian Suciu
Ce vremuri Adriane…. in vreamea aceea am invatat si eu la electro Anamaria Pop o chema pe profesoara de economie politica
Ioane, Anamaria Pop era directoare adjuncta pe vremea aia din cite tin eu minte. Nu o confund sigur, din motive asupra carora, cu multa tandrete, nu voi insista. Era o alta profesoara cu care faceam noi Invatamint politic si Economie politica sau cum dracu’ le mai zicea la materiile astea. Era o femeie inalta, cu o aparenta severa.
Adriane s 22 de ani de atunci se prea poate sa fi uita,t dar nu voi uita niciodata pe Miresteanca , Aldrofanca, Mitrofan, Guido, Sabin….
….era doamna Steopan Angela.
Gabriela, cred ca da.:)
Adriane, eram doar intr-a 9-a, dar am prins si eu ceva pregatire alaturi de tine la franceza, cu profesorul Mircea Ardeleanu. Nu mai uit cum ne punea muzica la pick-up, cu Jacques Brel si compania, ca sa pricepem mai bine cum sta treaba… Si imi mai amintesc caligrafia ta marunta pe niste foi cu care prof. Ardeleanu incerca sa ma mobilizeze.
Mi te dadea mereu ca exemplu, despre rebeliunile tale nu sufla nimeni o vorba, le-am aflat mai tarziu.
Vremuri de aur din epoca de aur!
Ardeleanu Mircea ,fostul meu diriginte.Mare om.Eram niste copii.Cum a trecut vremea
Flors, ma bucur foarte tare de amintirea pick-up-ului lui Mircea Ardelean, al muzicilor pe care ni le punea si al felului in care ne citea din Micul Print. Ioane, n-am uitat pe niciunul dintre profesorii de atunci, am amintiri cu fiecare dintre ei. Oricum, reactia voastra m-a convins. Am sa mai scriu „Amintiri de la Electro”, cred ca se aduna de-o carte. Urmatorul episod va fi despre examenul de bacalaureat din iulie 1989, ca faptele, oricum,s-au prescris. :)) Asa ca fiti pe faza, cred ca se face de o carte.
Draga Adrian,
Multumirile elevilor sunt cele care m-au determinat sa raman 28 de ani in invatamant. Ca profesor, trebuie sa lupti pentru fiecare elev chiar daca asta presupune sa lupti cu sistemul, asumandu-ti riscuri. Nu e o “nevoie aproape inexplicabilă”, e fisa morala a postului, chiar daca nu scrie nicaieri. Cum sa formezi oameni daca tu nu esti om?
Cat despre paranteza in care m-ai plasat, un profesor tanar, indiferent de sex, ca un firesc, poate inspira asemenea sentimente. E o caracteristica a varstei de licean. Doar ca putini au curajul s-o marturiseasca peste ani, considerand ca un fel de vinovatie acest lucru. Marturisesc ca-ntr-un ziar, n-a mai facut-o nimeni!
Imi aduc f bine aminte de tine nu doar pt episodul cu consiliul profesoral ci , mai ales, pt faptul ca ai fost unicul elev din toata cariera mea de dascal care, chiar daca ai lipsit perioade mai lungi de la scoala, niciodata nu te-ai scuzat ca nu te-ai putut pregati. Erai la fel de bine pregatit ca si cum ai fi fost prezent la toate orele. Te-am stimat in mod deosebit, si pt acest lucru.
Te astept, cu drag, intr-o vizita la scoala!
Profesoara Adriana Pană “fostă Adriana Suciu, fost secretar de stat în MEC în primul Guvern Boc și de care eram îndrăgostit lulea”
Dna. Profesor Adriana Pana, eu ce sa mai zic acuma? Ca m-ati emotionat… O fi asa acuma cu „nevoia aproape inexplicabila”, dar stiti bine ca in regimul comunist regula era ca lumea baga capul intre urechi si se spala pe miini. 🙂 In ce ma priveste, promit sa mai scriu „Amintiri de la Electro”, ca am tolba plina, promit sa nu uit sa dau un semn de viata daca mai trec prin zona si sa sustin un recital de poezie pentru elevii si profesorii liceului daca ma invitati cu vreun prilej. 🙂 Cit despre dragostea de la optsprezece ani, ma rog eu frumos, sa ridice primul piatra si sa arunce cu ea cel care e fara pacat!!!
Cu multa dragoste si cu nostalgie,
Adrian Suciu
Am ezitat foarte mult dar, in numele adevarului, trebuie sa va marturisesc faptul ca, desi aveam doar optsprezece ani, principiile mele morale nu erau intru tocmai sanatoase: v-am fost infidel si v-am inselat!!! Eram indragostit si de dna. profesoara Anamaria Pop iar, in ultimul an de liceu, m-am indragostit si de dna. Moldovan, profesoara de fizica!!! Asadar, toate cele de mai sus ramin valabile doar daca ma puteti ierta si puteti sterge cu buretele infidelitatile mele!
Cu aceeasi dragoste si cu si mai multa nostalgie,
Adrian suciu
Chiar daca azi sunt f suparata(rezultatele nationale la bac), ai reusit sa-mi descretesti fruntea.
Pt recital de poezie, va trebui sa-ti faci timp, macar in 2014 cand vom serba 40 de ani(liceul!).
Cat despre infidelitati, la cat de ocupat erai cu profesoarele, cand mai aveai timp sa te gandesti si la colege?
Insist pe o intalnire la Electro si depanat amintiri „pe viu”.
Voi, promotia voastra, de intalniri de 10 , 20, etc ani, n-ati auzit?
Cu drag si pretuire,
Adriana Pana
Daca va aduceti aminte sa reinnoiti invitatia in 2014, voi veni cu placere. 🙂 Intre timp, insa, e o tura de alegeri generale si, poate, ne revedem prin Parlament, unde eu deja stau de mai mult de 10 ani si va astept si pe dvs. 🙂 Generatia noastra s-a risipit prin toata tara si prin toata lumea. Regasesc colegi de clasa pe retelele de socializare, prin Spania, Anglia, Irlanda etc. Sa ne revedem cu placere!
Ok! Pt o mai usoara comunicare(acum, in 2014 sau cand o fi), n-ar strica o adresa de e-mail. A mea oricum e publica: pana_doina@yahoo.com.
Salut!