Spectacolul grandios al ipocriziei

Nu o să înţeleg niciodată care este legătura între starea de fericire şi nevoia de afişare a ei pe wall-ul de pe Facebook. Eu cred că un om fericit – dacă există aşa ceva – e unul care îşi trăieşte pur şi simplu starea şi nu are nevoie de nicio confirmare din partea cuiva care să-i dea like şi să-i spună: „da, eşti fericit!”. Dimpotrivă. În opinia mea, mai degrabă nefericiţii au nevoie de suport şi de „aprecieri”, însă, din păcate pentru ei, acestea sunt false. Să dai like a devenit un automatism. E ca şi cum ai închide uşa sau geamul să nu fie curent. Adică, până la urmă, dacă tot ai deschis-o, de ce să nu o închizi?

Este mai mult decât evident că a apărut o nouă categorie de oameni, a celor care „trăiesc” în mediul virtual şi care, în marea lor majoritate, sunt nefericiţi chiar dacă nu sunt conştienţi de asta. Până la urmă, atunci când poate salva aparenţele fiecare om acţionează cu toate pânzele sus. Fiecare arată ce vrea să arate şi nu cine este cu adevărat, iar Facebook a devenit un spaţiu virtual al minciunii care creează totodată multă amărăciune şi frustrare dacă nu ai suficientă minte să înţelegi că lucrurile nu sunt ceea ce par.

Mai ales în zilele acestea de sărbătoare, când lumea e liberă şi se cam plictiseşte, din Facebook curge lapte şi miere. Toţi nu mai pot de fericire, unii pentru cum le-au ieşit cozonacii, alţii pentru că au cele mai spectaculoase ouă vopsite, alţii pentru ţinuta de Paşti, pentru curtea cu trei flori, pentru copacul înverzit etc. Se dau like-uri într-o veselie, se stârnesc invidii, se poartă discuţii aprinse pe tema roşului mult prea aprins al ouălor, a culorii părului, a înălţimii tocului. Deşi fac paradă de orice, aceşti „activi” de pe Facebook au, de regulă, un singur prieten adevărat: telefonul pe care-l butonează la nesfârşit şi căruia îi acordă toată atenţia. Din cauza lui, care-i ţine mereu ocupaţi şi la masă, şi pe stradă, şi la biserică, uită să privească în jur, să trăiască, să se bucure de ceea ce au fără să mai facă vreo comparaţie cu ce au alţii sau ce sunt alţii. Tot din cauza lui, nu au niciun prieten adevărat care să le spună cât de mult greşesc trăind cu iluzii şi alimentându-şi amărăciunea cu ele.

Să te uiţi prin gaura cheii să vezi ce fac alţii e demodat. Acum, graţie Facebook, te uiţi pe fereastra sau pe uşa larg deschisă la tot ce-ţi arată ceilalţi şi cazi în capcana minciunii. Îţi spui, probabil, „Uite cât de fericiţi sunt, ce de musafiri au, ce curte, ce casă, ce maşină, în timp ce eu stau singur. Sunt un nefericit!”. Aşa devine Facebook o sursă de amărăciune, de tristeţe generată în mod gratuit de minciunile altora. Cât de fericit poţi fi când ai în minte o singură dorinţă: să te fotografiezi, să postezi şi să aştepţi like-uri de confirmare? Adevărul nu are nevoie să fie confirmat, minciunile, da!  Zilele acestea am mai depistat o categorie de „activi” pe Facebook: religioşii, evlavioşii care îi ceartă pe restul pentru că nu merg la biserică, probabil chiar în timp ce se află chiar în biserică. Altă categorie de mega ipocriţi care fac paradă cu religia lor şi cu falsele lor trăiri fiindcă, dacă ar trăi cu adevărat ceea ce scriu, nu i-ar preocupa ce fac alţii. Până la urmă, dacă ar fi citit şi ei cu adevărat Biblia din care tot copiază citate, ar fi aflat că Dumnezeu a lăsat liberul arbitru şi că fiecare e responsabil de ce face cu viaţa lui. Întrucât a respectat liberul arbitru, Dumnezeu a privit, fără să acţioneze sau să certe, cum fiul risipitor mânca lături din troaca porcilor până şi-a dat seama că, în casa părintelui său găseşte un festin. Subliniez: şi-a dat seama singur!

Fireşte că internetul este un instrument extraordinar de comunicare care ne permite să nu pierdem legătura cu oameni aflaţi departe, care ne ajută să fim informaţi mai uşor, să ştim lucruri folositoare care ne oferă multe oportunităţi, dar, în acelaşi timp, este şi o capcană în care putem cădea foarte uşor, păcăliţi de aparenţe. Istoria mea personală mi-a demonstrat că oamenii care sunt ocupaţi să arate diverse lucruri despre ei – toate grozave – nu fac decât să tragă o cortină peste nefericirea lor. Depinde de fiecare dintre noi dacă realizăm că asistăm la o piesă de teatru sau credem că trăim o realitate.

În facultate, la Teoria literaturii, profesorul Ion Vlad ne dădea ca exemplu de „catharsis” (purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic) o piesă de teatru jucată, în comunism, la ţară, într-un cămin cultural. Un spectator a crezut atât de mult că e real ceea ce vede pe scenă încât, atunci când o actriţă a luat cupa cu otravă – neştiind ce e în ea – omul a sărit de pe scaun şi a ţipat: „Nu bea, tu! Nu bea!”. Femeia a trebuit să continue să joace, a băut aşa zisa cupă şi s-a prăbuşit. Supărat, omul şi-a aruncat pălăria de podea şi a ieşit din sală ţipând: „Ţi-am zis eu să nu bei! Aşa-ţi trebuie! Nu mai am ce-ţi face!”.

Acum, multe piese se joacă pe wall şi vor continua. Depinde de fiecare dintre noi cât credem din ele.

Cristiana Sabău