Ce se întâmplă cu limba pe care o vorbim?

Vă rog să mă credeţi pe cuvânt – fiindcă ar fi complet lipsit de sens să ataşez o înregistrare de zece minute ca să vă convingeţi – că e mult prea mare gradul de agramatism atins de copiii din zilele noastre. Întâmplarea a făcut că am întâlnit un grup de la Şcoala Viişoara care venise să deseneze parcarea din faţa Consiliului Judeţean şi m-am gândit să-i întreb pe copii ce mesaj au vrut să transmită. Am vorbit cu doi sau trei dintre ei şi nu am înţeles absolut nimic. M-am convins de ce se exprimă aşa după ce am interacţionat cu doamna învăţătoare. Am recunoscut topica – sau mai degrabă lipsa ei – ăăăă-urile, îîîîîîîîî-urile, tot arsenaluil care nu are nimic de-a face cu limba articulată. Cum, Doamne iartă-mă, se vor descurca bieţii copii în lumea în care trăim dacă nu pot înţelege mai nimic şi nici exprima mare lucru? Nici nu vreau să mă gândesc. La halul în care au pornit în viaţă nici măcar cererea de intrare în şomaj nu-i văd capabili să o completeze.

Că politicienii încep o frază, deschid o paranteză şi apoi o acoladă pe care nu le mai închid, că nu are unul habar când se foloseşte „care” şi când „pe care”, deja ştim. După ce îi ascultăm o dată live şi încă o dată înregistraţi, ne prindem cu chiu cu vai ce vor să spună şi punem punctele de rigoare. Unul nu ar admite că vorbeşte prost, unul nu s-ar pregăti să vorbească bine. Ce să mai discutăm de transmis mesaje, de oratorie şi alte bazaconii? Ei le ştiu pe toate. Aproape că ne-am pierdut definitive speranţa că vor apărea nişte oameni care să ne fascineze prin discursuri dacă nu pot prin alte modalităţi.

În ce-i priveşte pe copii, mi se pare extrem de grav să aibă un start atât de împiedicat în viaţă. E clar de la o poştă că nu citesc nimic. Pot să admit că le place mai mult în faţa televizoarelor sau a computerelor, aşa cum copacilor le place să crească aiurea în toate direcţiile. La ce mai plătim atunci dascăli din moment ce nu sunt în stare să le creeze o coroană frumoasă? Felul în care a vorbit doamna aceea, învăţătoarea lor, cu nişte dezacorduri uriaşe, cu pleonasme, fără să pună punct mi s-a părut absolut intolerabil. Cum e posibil aşa ceva într-un sistem care se tot autoreglează, care dă teste peste teste şi evaluări în cascadă?

Dacă îmi amintesc de ceva din clasele primare este felul în care doamna învăţătoare vorbea: rar, apăsat, articulat, spunea toate cuvintele întregi şi era un Cerber al fiecărui sunet rostit aiurea. Fireşte că absolvise Liceul Pedagogic Năsăud, o şcoală ca o facultate, în care se intra greu, se termina şi mai greu. Acum, toate învăţătoarele sunt, de fapt, profesori pentru învăţământul primar, mult prea multe dintre ele cu şcoli făcute pe la Ciorogârla. De fapt, nici nu contează unde au sediile din moment ce nu au dat deloc pe acolo. Au virat banii în cont şi s-au dus după diplome. Prostia lor oficializată cu o diplomă va distruge o generaţie de oameni pentru că niciun profesor nu va mai reuşi mai târziu, cu oricâte eforturi, să scoată din mintea unui copil nişte automatisme formate greşit.

Mai e puţin până se termină şi acest an şcolar, cu siguranţă că şi elevii cu care am discutat eu – vorba vine discutat din moment ce nu am priceput nimic – vor face serbări şi îi vor mulţumi doamnei pentru nimicul magistral cu care i-a înzestrat. Aşa îi vor învăţa mamele lor că e bine să facă fiindcă au văzut ele la „Noră pentru mama” cât de frumos se poartă băieţii educaţi şi ce noroc au ei în viaţă să-şi găsească o nevastă tocmai la televizor, adică deja vedetă.

Cristiana Sabău