Nefericirea e scrisă pe pereţi. Like?

Prin natura profesiei ascult tot felul de oameni, unii coerenţi, alţii incoerenţi. Uneori chiar obosesc ascultând un om chiar de la prima frază încâlcită pe care o exprimă pentru că ştiu, intuiesc oarecum, că nu are nimic de spus, doar vorbeşte. Să asculţi un geniu precum Matei Vişniec e însă un privilegiu rar: la prima vedere tot ce spune e limpede, însă această claritate totală a ideilor arată, de fapt, cât de adânci şi de profunde sunt înţelesurile pe care le dă fiecărui lucru.

Aşa cum aţi putut vedea din transcrierea celor spuse de el, printre cele mai interesante idei mi s-a părut cea legată de timp şi de felul în care el mai este perceput de noi, românii, încă nealteraţi în totalitate de felul în care Occidentul îl percepe. Din cele spuse de Vişniec, eu am înţeles „pierderea de timp în mod uman” ca pe un privilegiu de a fi împreună cu alţii, de a face parte dintr-o comunitate. Din păcate, acest privilegiu începe să dispară şi de la noi.

În urmă cu câţiva ani, fusesem într-o vizită, de Crăciun, în Germania şi îmi amintesc perfect că am rămas oarecum uimită de peisaj. Berlinul, oraşul în care am stat, mi s-a părut a fi o mare de oameni singuri care se mişca fără încetare. În blocul în care stăteam, nu se saluta nimeni, fiecare intra în apartamentul lui şi-şi trăia oarecum viaţa într-o soi de izolare. Mă gândeam atunci la cum arată străzile noastre în zile de sărbătoare, la cum îşi zâmbesc oamenii, la cum se salută şi îşi urează sărbători fericite. Acolo, Crăciunul mi s-a părut extrem de nefericit.

Aveam să constat că, în mai puţin de cinci ani, lucrurile încep să se schimbe şi la noi. Înrobiţi de două-trei locuri de muncă sau de disperarea de a nu avea niciunul, şi noi, românii, am început să nu mai ştim nici noi cu cine locuim sub acelaşi acoperiş. Trecem absenţi unul pe lângă altul cu căştile în urechi şi cu telefoanele în mână, unde avem Facebook-ul deschis, convinşi că suntem foarte implicaţi în viaţa unei comunităţi – ce-i drept virtuale – şi nu avem nevoie să interacţionăm cu nimeni din cea reală. În fond, dacă avem ceva de spus, postăm, nu?

Am văzut oameni care stau pe Facebook 24 de ore din 24 şi sunt atât de neatenţi la ce fac încât scriu urări pe paginile unor morţi cărora poate nu le mai ştie nimeni parolele ca să le şteargă conturile. Ar merita să mediteze la asta toţi cei care sunt copleşiţi de numărul mare de „prieteni” despre care cred le fac aniversarea frumoasă. Trăiesc într-o mare minciună. Cei mai mulţi „prieteni virtuali” fac totul din automatism. Prieteniile de pe Facebook sunt colecţii de nume, iar vieţile postate pe pereţi sunt expoziţii de trofee: de iubiţi, de soţi, de copii, de coafuri, de maşini, de călătorii, de haine, de nimicuri. Din păcate, în cea mai mare parte doar minciuni fiindcă de ce ai vrea să-i spui „pe perete” soţului tău că-l iubeşti? Nu i-o poţi arăta cu toată fiinţa ta în viaţa de zi cu zi? Nu-l vezi în faţa ta ca să-l îmbrăţişezi? De ce trebuie să faci paradă publică din ceea ce simţi? Eu cred că tocmai pentru că nu simţi şi vrei oarecum să compensezi lipsa cu o postare. „Ţi-am scris pe Facebook că te iubesc, cum să te mai poţi îndoi?”. A aflat toată lumea şi chiar a dat Like acestei mari minciuni.

Nici noi nu mai „pierdem timp în mod uman”, din păcate. Nu le facem loc în vieţile noastre altora pe care să-i privim în ochi, să le simţim vibraţiile, tonul vocii, bucuria, tristeţea. Pierdem însă mult mai mult timp vizitându-le pereţii ca să ştim exact – în marea noastră capacitate de a ne autominţi – la ce se gândesc, ce muzică ascultă, la ce s-au mai uitat, cui i-au mai dat Like, pe unde au mai fost, cu cine s-au mai întâlnit. Nici măcar nu suntem conştienţi că fiecare arată ce vrea să se ştie, că pe wall sunt expoziţii de trofee, nu vieţi reale.

Trăim în această mare comunitate virtuală în care suntem de fapt, extrem de singuri. Nimănui nu-i pasă cu adevărat de noi. Nimeni nu ar renunţa la vizitarea pereţilor, la butonat telefoane, ca să-şi „piardă timpul în mod uman cu noi”. Pentru că e complicat şi greu să-ţi creezi legături, să găseşti căi prin care să ajungi la sufletul cuiva, să-l îmblânzeşti, să fii părtaş la fiinţa lui profundă pe care nu ai cum să o vezi nicăieri în altă parte decât dacă o priveşti direct în ochi. E complicat, anevoios şi noi vrem ca totul să se întâmple repede, să adunăm mii de prieteni, să trecem de la contul simplu la pagina oficială, să ne demonstrăm cât succes avem, cât de grozavi suntem cu atât de mulţi prieteni.

Comunitatea reală e pe cale de dispariţie şi în România. Peste tot, inclusiv în biserici vedem numai cefe de oameni cu privirea îndreptată într-o singură direcţie. E foarte greu în aceste condiţii să creăm legături. Oamenii sunt tot mai deprimaţi, mai singuri, mai trişti pentru că nu se mai hrănesc nici cu literatură, nici cu muzică, nici cu teatru, nici cu spiritualitate. Înghit, zilnic, mizerii de la televizoare şi vizitează „pereţi” pe Facebook. De fapt, fug de pe un perete pe altul trăind cu iluzia că ştiu totul, au aflat totul, împart totul.

Fericiţi cei care au încă timp de pierdut în mod uman.

Cristiana Sabău