Cine pe cine face de ruşine

Încă de ieri, de când am stat de vorbă cu mai mulţi vârstnici – majoritatea veniţi de la ţară – despre internările lor adesea exagerate şi boli nesfârşite, m-a cuprins, aşa, un soi de mâhnire nesfârşită. Tabloul pe care îl afişează oamenii aceştia începând cu vârsta a treia e dezolant. Cei mai mulţi nu au dinţi în gură, corpul începe să miroase cumva, a descompunere, hainele la fel. Ai senzaţia că mulţi nu văd altceva în faţa ochilor decât cimitirul, iar societatea, în ansamblul ei, nu face altceva decât să-i împingă zi de zi tot mai aproape de el şi chiar să le sape groapa ca să aibă la ce se uita.

Am stat de vorbă cu o femeie de vreo 70 de ani din Feldru care mi-a spus că, de 30 de ani, bate regulat la uşile spitalelor. Mi-a rostit şi numele unei medic de care nu am auzit şi care i-ar fi pus un diagnostic bun în anii 50. De atunci însă, nu lasă să treacă luna fără să vină la spital să se interneze măcar o săptămână. O întreb ce boală are şi începe să-mi înşiruie un lanţ întreg. Era oarecum bucuroasă că am deschis discuţia fiindcă tema părea să fie singura care o preocupa. Trăieşte singură – copiii ei fiind stabiliţi în Spania – şi numai la boli se gândeşte cât e ziua de lungă. Mi-a trecut prin minte atunci să-i adresez o întrebare din categoria „Ce-ar fi dacă?”. Am îndemnat-o să se gândească la oportunitatea de a se interna într-un centru medico-social – în cazul în care ar găsi vreun loc pe undeva – ca să trăiască împreună cu cei de vârsta ei, să nu mai fie singură, să aibă medici şi asistente prin preajmă la care să apeleze în caz de nevoie. Mi-a retezat-o scurt: „nu aş putea să-mi fac familia de ruşine!” Nu are rost să discutăm despre ce fel de familie. E una plecată departe care nici măcar nu a mai venit acasă de ani întregi, o familie care şi-a căutat rostul în lume, nu l-a găsit, dar nici înapoi nu mai are de gând să se întoarcă, o familie căreia nu-i pasă cu adevărat. Fireşte că bunica a găsit foarte multe circumstanţe pentru copiii ei plecaţi în lume. Şi-au pierdut job-urile, nu au bani să vină acasă, sunt copleşiţi de griji, nu mai au cum să se gândească la altceva. Şi totuşi, ea nu voia să-i facă de ruşine internându-se într-un centru şi era convinsă până în măduva oaselor că nu greşeşte gândind aşa. Sunt sigură că nimeni nu a încercat vreodată să-i deturneze atenţia de la această prejudecată, nici familia- plecată, nici biserica – oarecum preocupată de ale ei, probabil de construit ziduri, nici comunitatea, pe cale de dispariţie şi la noi.

Acum dacă e să mergem pe firul realităţii, e exclus ca bunica să se interneze ca să-i facă de ruşine pe „copiii pe care i-a purtat pe braţe”. România în general şi Bistriţa-Năsăud în special nu abundă de centre de cazare pentru bătrâni. Centrele medico-sociale de stat le poţi număra pe degetele de la mână, sunt pline, se eliberează câte un pat doar dacă moare vreun locatar, ai nevoie de pile, relaţii şi cunoştinţe ca să poţi trece de uşile ferecate. Cele private sunt făcute, în mare parte, de nişte diletanţi care vor să pună mâna pe pensiile bătrânilor, sunt scumpe, exagerat de scumpe aş putea spune, şi chiar dacă ar vrea, bătrânii nu s-ar putea interna în ele fiindcă nu are cine să acopere cheltuielile.

În aceste condiţii, majoritatea bătrânilor mor cu zile, părăsiţi, bolnavi şi trişti în nişte case vechi, uitaţi de familii, vizitaţi de rude şi vecini doar de Paşti şi Crăciun când bunii creştini ortodocşi îşi aduc aminte să fie „mai buni”.

O să fac o paranteză şi vă voi spune că detest expresia „mai buni”. Mi se pare absolut ridicolă. Ori eşti bun, ori nu eşti. Şi tot în această paranteză voi insera şi opinia mea că a fi un bun creştin nu înseamnă să duci zahăr şi ulei vecinului sau unor săraci, ci a relaţiona cu ei pe termen lung şi când au cu adevărat nevoie. Dar cine mai are timp pentru asta? Noi frecventăm biserici ca să ne uităm în cefele celor din faţa noastră, să afişăm ultima rochie şi pereche de pantofi, să defilăm pe culoar pentru a ajunge la lumânări şi icoane. Nu ne pasă cine e în stânga sau în dreapta. Credem că am cucerit oarecum împărăţia cerurilor şi punem lacătul pe ea ca şi cum ne-ar aparţine. Pe scurt, suntem nişte jalnici ipocriţi care nu ne dăm seama că vom ajunge şi noi cu faţa zbârcită, cu părul alb, cu oasele incapabile să mai răspundă comenzilor, cu tot mai puţină capacitate de a discerne.

Fireşte că ceea ce devenim este totodată şi opera noastră, culegem roadele a ceea ce semănăm. Probabil că aţi văzut şi dumneavoastră un reportaj la TVR despre o bunicuţă care aleargă la maraton, e extrem de lucidă pentru vârsta ei fiindcă tot timpul memorează versuri ca să-şi menţină activă celula nervoasă, care ascultă numai muzică clasică şi are un fel aparte de a trăi cu bucurie. Sunt fericiţi cei care ajung singuri la revelaţia că aşa ar trebui să trăim până la capăt – frumos, dar sunt puţini. Cei mulţi ar trebui învăţaţi să facă aşa, ar trebui sprijiniţi să trăiască în medii în care să facă tot ceea ce ţine de ei pentru un sfârşit frumos, sănătos. Ocupând un pat de spital de câte ori li se pare că au dobândit o nouă boală, având veşnic o atitudine de nemulţumire faţă de viaţă, familie, de sine însuşi, nu vor vedea în faţa ochilor decât cimitire.

Cunosc mulţi pensionari care pur şi simplu au energie, călătoresc, fac sport, nu ratează niciun vernisaj, niciun concert. Cu siguranţă că nu sunt cei mai sănătoşi oameni din lume, că nici lor nu le place ceea ce văd în oglindă, dar există ceva, un mecanism interior care-i ţine pe linia de plutire. Dacă ar exista un centru medico-social într-un loc frumos, spaţios, cu o grădină minunată în jur, i-aş vedea pe unii dintre ei ţinând lecţii de limbi străine, cursuri de arte plastice, învăţându-i şi pe alţii de vârsta lor să-şi deturneze atenţia de la boli, de la tristeşte şi singurătate.

Mi-e foarte greu să înţeleg de ce societatea românească, biserica şi comunitatea în general nu se coalizează pentru a rezolva această problemă atât de dureroasă şi ruşinoasă pentru noi toţi.

Cristiana Sabău