Cât de mult ne interesează

Mai precis, în afară de mine şi de încă două persoane, n-a venit nimeni la întâlnirea cu reprezentanţii municipalităţii care nu a fost una politică, ci pur administrativă. Deşi se înserase bine, i-am arătat domnului primar cum stau lucrurile cu gunoaiele, cu şanţurile nesăpate, cu străzile desfundate, i-am amintit că a promis că va face teren de sport pentru sutele de copii din cartier care bat mingea pe sub geamurile oamenilor. Mă rog, i-am spus tot ceea ce scriu şi rescriu despre acest cartier care ar putea fi unul frumos dacă ar exista măcar puţin interes atât din partea locatarilor, cât şi a administraţiei. Am aflat de la unii vecini că sunt probleme grave legate de integrarea copiilor rromi care stau în blocurile sociale, că există mulţi părinţi care se plâng că ai lor copii sunt bătuţi în în autobuze sau pe stradă. Mă aşteptam să-i văd pe aceşti părinţi la întâlnirea cu domnul primar vorbind despre toate aceste probleme care şi-ar putea găsi rezolvarea dacă mai multe minţi îşi bat capul şi vin cu idei. Aceasta este democraţia participativă, însă noi suntem foarte departe de ea. Oamenii preferă să stea în case şi să se uite la televizor trăind cu iluzia că toţi oamnii politici sunt la fel, adică mizerabili, şi că orice ar spune şi ar face omul de rând nu se va schimba nimic.

Sunt aproape convinsă că la fel vor proceda mulţi şi la alegerile prezidenţiale. Vor sta acasă şi vor comenta în timp ce schimbă canalele de pe un post pe altul. Vor bolborosi că nu există nicio şansă de schimbare în bine în această ţară. Normal că nu există câtă vreme nu folosim singura „armă” de care se tem toţi politicienii: votul. O primim în mână o dată la cinci ani ca să alegem şeful statului. Dacă stăm să căutăm mereu nod în papură, vom găsi, însă nu se va schimba absolut nimic. La vot vor merge probabil doar cei cărora li se spune cum să voteze, armatele partidelor, unii chiar spălaţi pe creier, care au de îndeplinit o misiune. Restul, cei care, vezi Doamne, gândesc, vor sta acasă şi îşi vor plânge de milă sau vor înjura. Tipic pentru România!

Mă gândeam aseară în timp ce-i reaminteam domnului primar problemele cartierului în care locuiesc dacă mă percepe drept locatar sau jurnalist. Înclin să cred că ultima variantă este cea corectă. Dacă erau încă 10-20 de oameni care să-i spună aceleaşi lucruri nu ar fi plecat probabil din zonă fără să ofere soluţii şi termene. Pe mine mă aude zi de zi criticând, are probabil impresia că nu mă mulţumeşte niciodată nimic. Ceilalţi oameni sunt însă absenţi. Probabil unii vor posta comentarii sub anonimat şi vor înjura. Cunoaştem reţeta.

Cutiile poştale sunt pline cu portretele candidaţilor. Casa scării, de asemenea, e invadată de cartoline, plase aruncate în faţa uşilor. Efectul? În opinia mea este zero barat. Televiziunile naţionale au grijă să scoată din dulapurile candidaţilor toate scheletele, depinde la care priveşti. Impresia generală este că toţi sunt la fel, cosmetizaţi de unele posturi ca să dea bine la electoratul aferent, demonizaţi de altele. Omul de rând, care nu e nici cu unii, nici cu alţii, nu mai ştie ce să înţeleagă, năucit în timp ce numără case, copii, ofiţeri acoperiţi şi descoperiţi, lucruri care nu ne ajută la nimic. Arată doar că ceea ce ne pasionează este bârfa.

Tot vorbeam de tona de hârtii de pe casa scării pe care nu le citeşte mai nimeni. Eu, una, le studiez măcar pe repede înainte ca să constat că bani publici, accesaţi după scrierea unor proiecte cu finanţare europeană, au fost aduşi, cică, de un anume candidat la Cotroceni. Cât tupeu şi nesimţire! De la alţii aflu că dacă nu era X sau Y la conducere, nu pupam un leu. Foarte trist fiindcă şi noi, locuitorii acestui judeţ, muncim, ne plătim taxele şi avem dreptul la partea noastră din bugetul României. Banii ar trebui distribuţi pe criterii, nu pe bază de simpatii şi antipatii politice. Toate partidele politice mari care au candidaţi în cursă au fost într-un fel sau altul la putere şi au ratat ocazia să împartă banii după criterii. Acum, unele care nu au ce împărţi, plâng.

Una peste alta, să staţi acasă şi să-i înjuraţi pe toţi cei de pe pliante nu e o soluţie. Să vă lăsaţi minţiţi şi manipulaţi de unii şi de alţii, nici atât. E mult prea fragilă democraţia noastră, ca un copil care nu ştie să meargă, ca să nu o sprijinim, ca să nu ne implicăm. Poate că alte popoare cu o lungă tradiţie democratică îşi permit luxul absenteismului de la orice pentru că în ţările lor statul funcţionează după reguli respectate de toată lumea. Nu este cazul nostru. Pentru noi, românii, statul nu e umbrela sub care ne adăpostim ca să ne simţim protejaţi, ci e acel tată nesimţit care se apucă de băut alocaţia copiilor şi indemnizaţia mamei, vine acasă beat, le dă o mamă de bătaie, iar dimineaţa, când se trezeşte, le spune că îi pare rău, dar nu mai sunt bani. Alegeţi în ce fel de stat vreţi să trăiţi şi purtaţi-vă ca atare.

Cristiana Sabău