Cronica unui eveniment consumat

Primul lucru pe care vreau să-l sancţionez este că niciun eveniment din Bistriţa noastră nu începe la timp, dar absolut niciunul. Acest aspect mă scoate din sărite de fiecare dată fiindcă nu înţeleg de ce se anunţă o anumită oră şi se începe la cu totul alta. Mă întreb dacă la fel procedează oamenii şi când e vorba de zburat cu avionul sau de călătorit cu trenul. E evident că nu. Şi atunci de ce nu se poate fi fim punctuali în orice situaţie? Mi se pare o lipsă totală de respect faţă de cei care vin la timp, interesaţi de eveniment. Dacă aş putea, le-aş cere tuturor aflaţi în această ultimă categorie să iasă şi să-i lase pe organizatori să aştepte întârziaţii. La nesfârşit! Ca să nu existe niciun fel de dubii, Mircea Cărtărescu şi familia sa au sosit la timp şi au aşteptat minute bune după ora anunţată să mai vină nu se ştie exact cine.

În al doilea rând, nu pot lăsa să treacă cu vederea faptul că, în oraşul nostru, toată lumea vorbeşte mult, exasperant de mult. Fie că vorbim de oameni ai locului, fie de invitaţi, cu toţii simt nevoia să ne persecute cu o vorbărie infinită. Spun „persecute” pentru că una e să stai acasă, în fotoliu sau în pat şi să citeşti o carte, alta e să stai într-un scaun sau pe o banchetă de lemn, înfofolit, cu picioarele îngheţate şi să asculţi un om care citeşte de pe foi, timp de o oră, nişte informaţii, fie ele şi despre un scriitor. Aşa s-a întâmplat aseară când prof.univ. dr. Mircea Martin de la Universitatea Bucureşti, de altfel o persoană la o vârstă venerabilă, a lecturat de pe foi, timp de aproape o oră, biografia lui Mircea Cărtărescu, premiantul. Cu un ton jos, al omului în vârstă, cu discursul tipic de universitar de modă veche, prof. Martin a reuşit performanţa să nu adoarmă o sală întreagă doar pentru că nu se făcuse destul de cald în Sinagogă şi pentru că oamenii erau aşezaţi pe inconfortabilele bănci evreieşti. Altfel, nu ar fi fost exclus să auzim şi nişte sforăituri. Mi s-a întâmplat să aud la alte evenimente, ce-i drept nu de la Sinagogă, dar din acelaşi registru. Înşiruirea de date, nume de cărţi, de edituri, de premii a fost urmată şi de tot felul de laude rostite de vorbitor, dar şi de gazdă, Gavril Ţărmure, care l-au exasperat, cred, şi pe premiant. Nu era locul şi momentul potrivit să-i pună la punct, dar afirmaţia „în seara aceasta am crescut în ochii mei” cu care Mircea Cărtărescu şi-a început discursul a fost suficient de clară pentru cei avizaţi care au înţeles cât de prost s-a simţit.

Brusc mi-am adus aminte de vorbele unui profesor de la Facultatea de Litere a UBB Cluj care, pe vremea când eu eram studentă, îşi lansase o carte despre care a vorbit ori un doctorand, ori un student. Nu-mi mai aduc aminte. Cert este că şi respectivul a început cu nişte laude deşănţate care l-au scos din minţi pe domnul profesor. S-a ridicat şi a tunat:”Lauda spusă în faţă e ocară! Dacă ai o părere bună despre mine, te rog să o spui în absenţa mea!”.

Cât de adevărat! De fiecare dată când cineva a simţit nevoia să mă laude folosind multe cuvinte şi tot soiul de exagerări m-am simţit prost, extrem de prost, atât de prost încât îmi venea să intru în pământ. Dacă eşti un om cu picioarele pe pământ, apreciezi mai degrabă o părere critică decât o laudă deşănţată fiindcă întotdeauna o observaţie critică îţi este de mult mai mult folos. Până la urmă, întotdeauna există altcineva mai bun decât tine, iar dacă nu eşti conştient de lucrul acesta, oricâte laude primeşti, nu-ţi vei satisface niciodată ego-ul, aşa că le primeşti degeaba.

Pe de altă parte, sunt conştientă că atunci când unui om i se decernează un premiu, laudatio de rigoare nu poate fi o critică. Eu cred însă că se pot găsi acele exprimări de bun simţ, neofensatoare, ca să nu-l facă să se simtă prost. Din păcate, la Bistriţa, nu mi-a fost dat până acum să le aud. Observ că toată lumea fie că de-a locului, fie invitată, e genială. Avem, aşadar, cei mai buni scriitori din univers, cei mai grozavi instrumentişti din galaxie, pictorii de geniu, savanţii de renume mondial. Şi totuşi, Bistriţa nu are nici măcar operă, filarmonică sau teatru, deci mai uşor cu vorbele.

În ce mă priveşte eu cred că principala vină pentru acest provincialism deşănţaţ o poartă organizatorii de evenimente care nu le spun oaspeţilor cât timp au la dispopziţie pentru a vorbi. Lasă totul la voia întâmplării. La fel de vinovaţi sunt toţi cei care vin în faţa unui public fără să se fi pregătit, folosindu-se de improvizaţii şi de hârtii. Ultra, mega penibil mi se pare să vii să citeşti ceva de pe hârtii! Vinovat este şi publicul care acceptă să nu fie tratat cu respect. Din prea multă politeţe, unii au acceptat şi aseară să îndure toate nesfârşelile, deşi trăim în epoca SMS-urilor deja de mult timp, a Twitter şi Facebook.

Oameni buni, suntem în secolul vitezei! Dacă aveţi impresia că generaţia actuală va mai urca în trenul cu aburi când are la dispoziţie TGV, vă înşelaţi amarnic, dacă dumneavoastră credeţi că va mai sta să scrie scrisori când are la dispoziţie email sau opţiunea text message, la fel sunteţi într-o derută totală. Acesta este motivul pentru care evenimentele culturale atrag aproape numai oameni de vârsta a treia. Sunt exagerat de lungi, obositor de laudative, lipsite total de orice dinamism specific vremurilor noastre.

Dacă ar fi să salut totuşi ceva din ce s-a întâmplat aseară ar fi marea şansă că nu a venit niciun politician dintre cei abonaţi la discursuri care să prelungească şi mai mult povestea fără sfârşit, însă despre lemnăria din cuvântările lor vom vorbi altă dată.

Cristiana Sabău